Alegere…

Aleg oamenii să fie LGBT?

Dacă a fi LGBT este o alegere trebuie să intrăm puţin în ce înseamnă fiecare din iniţialele respective și de fapt în alte câteva aspecte legate de orientarea sexuală și identitatea de gen:

  • Homosexual este acel individ care este atras sexual sau are o experienţă de natura emoţional afectivă faţă de o persoană de același sex. Aici se încadrează două din iniţialele de mai sus, și anume Lesbiană și Gay.
  • Vorbind de bisexual, ne referim la acel individ care poate să fie atras și de persoane de același sex și de persoane de sex opus.
  • Transexual sau transgender deja intră o altă pătură. Deja nu vorbim de orientare sexuală ci de identitate de gen. Când vorbim de identitatea de gen discutăm despre cis- sau transgen. Cisgender este acel individ care structural-genotipic(corpul lui) se identifică în același mod în termeni de masculin/feminin (ex: Un bărbat structural vorbind, care din punct de vedere al corpului  se consideră ca fiind tot bărbat, este un individ cisgender). Transgender este acel individ care nu se identifică cu genotipul avut. Cineva transgender însă poate să fie heterosexual, homosexual sau bisexual în termeni de orientare sexuală.

Acum că am trecut în revistă termenii cheie ale acestei lungi povești să mergem puţin mai adânc. Când oricare individ din această minoritate, spune că-i sunt încălcate drepturile și solicită egalitate sau omogenizarea diferenţelor de la nivel legal, a apărut tot mai frecvent în rândul persoanelor publice (politic, media sau cultural) și nu numai, ideea că acești indivizi nu merită să fie trataţi egal, dat fiind faptul că au ales asta. Întrebarea mea este următoarea: Cine vă furnizează informaţia?

Hai să pornim pe drumul acesta: dacă spui că e o alegere atunci automat înţeleg că din multiplele variante de atracţii avute de-a lungul vieţii, inclusiv cele homosexuale, la un moment te-ai decis să fii alături de o persoană de sex opus că așa e moral. Dar dacă într-adevăr ai avut astfel de atracţii și totuși a fost posibil să rămâi cu o persoană de sex opus și îţi și place, sper că realizezi că admiţi despre tine că ești bisexual.

Dacă tu nu ai simţit niciodată atracţie faţă un individ de același sex și ai simţit doar faţă de persoane de sex opus, da, ești heterosexual. Dar de unde știi că nu îţi place și cu o persoană de același sex? Reacţia asta o aud frecvent „- Pentru că e dezgustător!”. Atunci înseamnă că faţă de toate persoanele de sex opus simţi atracţie? Adică atracţie faţă persoane supraponderale, subnutrite, cu segmente amputate, cu diverse boli dermato-venerice, minore/infantile, sau în etate etc. Sigur că e absolut firesc să îţi placă anumite lucruri la un anumit gen sau ambele. Dar vorbind de atracţie, oricine stă puţin și judecă prin filtrul propriei perspective, nu cred că poate afirma ceva atât de global, cum ar fi să simtă atracţie faţă de toţi indivizii unui gen sau ai ambelor genuri. Atracţia este un fenomen complex, dar nu trebuie pierdut din vedere că este un fenomen subiectiv. Poate să apară pe considerente intelectuale, culturale, sexuale, economice, sociale, familiale etc. Atracţia este diferită de la un individ la altul. Atracţia nu este constantă în timp, aceasta oscilând în intensitate. Dar nu trebuie să fii medic psihiatru, sau un specialist care lucrează cu psihicul uman să conștientizezi acest lucru. Trebuie doar să vorbiţi deschis cu familia, sau prietenii vostrii, sau oamenii cu care interacţionaţi zilnic, despre diverse subiecte (toate). Vă puneţi fiecare „pe masă” atracţiile reale, la intensităţile lor reale faţă de ce ceea ce se discută. Chiar și cu persoane cu care consideraţi că aveţi foarte multe în comun, dacă e să despicaţi firul în 4 suficient, s-ar putea să aflaţi că de fapt acele similarităţi nu sunt chiar așa de apropiate.

Istoric vorbind, deși în antichitate lucrurile stăteau altfel, odată cu apariţia și răspândirea creștinismului, homosexualitatea a început să fie privită cu alţi ochi. Aceasta a fost criminalizată, iar fondul prin care aceasta s-a făcut a fost unul canonic, și anume Leviticul din Vechiul Testament. Desigur că, în aceeași ordine de idei, puteau fi găsite, la capitolul 20, „Pedepse” în același Levitic, despre adulter, incest, blasfemie sau lipsa de obedienţă a copiilor faţă de părinţi, aceleași sentinţe la moarte. Ciudat cum majoritatea, azi, chiar nu își mai face griji de un copil care îi răspunde înapoi părintelui, ca apoi să-l condamne și să fie ucis cu pietre. Dar când vine vorba de homosexualitate apelăm la aceleași argumente pe care în alte circumstanţe le ignorăm. Nu pare foarte just. Pare mai degrabă un raţionament „pe sărite”.

Trecând mai departe până în a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, homosexualitatea intră în lumea medicală și psihoanalitică, ieșind de sub stigma credinţelor religioase sau morale. Desigur acest lucru, a făcut să se perpetueze stigma socială, că deși nu mai trebuia condamnat moral sau religios, acum era văzută ca o patologie. Dar măcar în această perioadă apare noţiunea de homosexual, sub aspect al identităţii individuale, faţă de cea susţinută în sistemul de credinţe, cum că aceasta ar fi o trăsătură comportamentală.

La începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea lucrurile se schimbă. Apar studii cu noi rezultate în perioada aceasta, printre care și dintre cele mai mari ale lui Kinsey. Cei care lucrau cu această „patologie” atunci numită astfel, conchideau că reconversia nu este tocmai fezabilă, rămâneau totuși niște mari probleme. Adevărul era că, deși nu mai era considerat „păcat” sau privit ca „imoral”, indivizii aceștia totuși nu puteau beneficia de un tratament just în societate, fiind priviţi ca bolnavi și ca disfuncţionali.

Punctul in care minoritatea din SUA nu a mai suportat nedreptatea a fost când justiţia a abuzat de puterea ei și dezbina și oprea orice întâlnire la care acești indivizi luau parte. Au început în ’69 protestele și revoltele din Stonewall. Între ’70 și ’72 au loc o serie de întâlniri dramatice dintre activiștii pentru drepturile omului ai comunităţii LGBT și Consiliul pentru Cercetare și Dezvoltare, apoi Comisia de Referinţe apoi cu Adunarea Diviziilor pe Districte, ale APA (American Psychiatric Association). După acestea a avut loc întâlnirea cu Consiliul de Administraţie a APA. După aceste întâlniri tot mai mulţi psihiatrii erau de acord cu perspectiva activiștilor, iar în ’73, homosexualitatea a fost ștearsă din DSM. Sigur tranziţia nu a fost totuși directă iar aceștia au păstrat un diagnostic de Tulburare de orientare sexuală. Desigur și acest diagnostic, cauza multe controverse pentru că în literatură nu era raportat nici măcar un singur caz de tulburare de orientare sexuală la heterosexuali (adică care erau nemulţumiţi în heterosexualitatea lor și doreau să devină homosexuali). Astfel în ’80 acest diagnostic fost abandonat și altul i-a luat locul, și anume acela al homosexualităţii egodistonice. Acest diagnostic deși a fost susţinut de comitetul consultativ al APA sub pretextul că e necesar pentru viitoare studii pe acest subiect, în lipsă de rezultate relevante în această direcţie în literatură, ajunge să fie eliminat în ’87 (Cum de altfel se poate face o paralelă cu masturbarea, care o bună bucată de vreme a fost considerată o boală psihică, iar astăzi, nici nu se mai pune problema de așa ceva).

Scoaterea și acestui diagnostic din DSM a fost un moment crucial în schimbarea paradigmei în sine, fapt ce a condus atenţia psihiatriei la găsirea de noi modele și concepte mult mai relevante în a înţelege bărbaţii gay și femeile lesbiene. După aceste evenimente a urmat depatologizarea și de către celelalte asociaţii psihologice, precum și alte asociaţii de sănătate mentală. Discriminarea pe motiv de orientare sexuală a fost găsită ca fiind iraţională în ’88. Să urmărim totuși și linia de gândire, care spune, în ciuda a ceea ce cunoaștem azi, până acum, că totuși e o alegere. Ok:

  • din perspectiva unui elev la școală, care alege să fie așa, știind că va suferi consecinţe în mare parte de umilire, agresivitate fizică și emoţională atât din partea colegilor, cât și ai cadrelor didactice.
  • din perspectiva unui prieten, care trebuie să treacă printr-o serie de relaţii interumane eșuate din cauza reticenţei altora de a forma legături cu persoane cu astfel de etichete stereotipice.
  • din perspectiva unui/unei frate/soră, care s-ar putea să ai sau nu noroc, să te înţelegi cu fratele/sora ta.
  • din perspectiva unui/unei fiu/fiică, care de fiecare dată trebuie să urmărească chinul, pe care involuntar îl creează în părinţii lor. Cum le distruge așteptările și iluziile pe care ei și le-au creat încă de la concepţie. Cum tu ca fiu/fiică trebuie să devii răbdător cu părintele, pentru ca până asimilează informaţia și se adaptează durează. Sau în cazuri mai crunte ajungi respins și exclus familial.
  • din perspectivă profesională, e posibil să-ţi fie limitată ascensiunea într-o potenţială carieră.
  • din perspectivă socială, dacă îţi exprimi afecţiunea faţă de persoana iubită public și o iei în braţe sau o ţii de mână sau chiar și un sărut într-un moment fericit, se poate alege cu batjocorire, proliferare de injurii sau chiar agresiune fizică.

Dacă ar fi să facem o analiză și mai riguroasă, sunt sigur că putem găsi multe ipostaze în care cel puţin dintr-un punct de vedere „tranzacţional”, în nicio ecuaţie, aceasta nu pare cea mai justificată alegere. Sau mi se pare mie numai?

Încă personaje publice azi, printre care (și din nefericire pentru minoritatea LGBT în România) chiar reprezentanţi și membri ai legislativului, executivului și judecătorescului mai invocă „pe sărite, Leviticul”, sau au rămas cu informaţia undeva la capitolul patologie. Dacă se nimerește să iasă prost pentru unii cetăţeni ai acestui stat, în urma deciziilor lor, care este problema? Doar nu pe ei îi afectează (în cazul în care sunt heterosexuali). Dar cum rămâne cu moralitatea securizării tuturor cetăţenilor acestui stat? Dar cu egalitatea de șanse, respectarea minorităţilor acestui stat, întărirea libertăţilor individuale, consolidarea regulii democratice? Sau ce, s-a ajuns ca democraţia să fie considerată astăzi dictatura majorităţii? Democraţia nu mai este inseparabilă de respectarea drepturilor omului și ale cetăţeanului? Rușine să le fie acelora care își dezamăgesc cetăţenii în serviciul cărora se află și care i-au ales ca reprezentanţi, doar de dragul unor voturi pentru un nou mandat. Faptul că nu cunoașteţi ce presupune un stat laic, deși în cârma unui astfel de stat vă aflaţi, nu vă scuză! Faptul că nu sunteţi de specialitate sau la curent cu lumea medicală contemporană și aţi rămas blocaţi în niște paradigme depășite de mult timp, de asemenea, nu vă scuză! Suntem în 2016. Iar dacă faceţi asta pentru niște voturi sunteţi niște nemernici!

Se spune că minoritatea LGBT vrea să distrugă instituţia căsătoriei. Că scopul acesteia este de fapt să facă copii. Eu spun că aceasta este cel mai departe de adevăr lucru cu putinţă! Consider căsătoria ca fiind cea mai profundă formă de uniune dintre două persoane care pot consimţi și au discernământ, pentru că aceasta întrupează cele mai înalte idealuri ale iubirii existente între parteneri, fidelitate, devotament, sacrificiu și cel mai important familie. Ea securizează relaţia atât intrinsec cât și extrinsec și îi favorizează creșterea și dezvoltarea.
Din punctul meu de vedere, să împiedici două astfel de persoane care se iubesc, să ia parte la una dintre cele mai vechi instituţii ale civilizaţiei doar pentru că poţi face asta prin puterea numerelor, aceea este adevărata alegere.

Vlad Popa
Vlad Popa este kinetoterapeut de 7 ani, având praxis-ul său privat în Cluj-Napoca, fiind în special pasionat de reabilitarea neuromotorie. În trecut a lucrat și locuit în Oradea și București.
El a devenit interestat de activism pentru drepturile omului, în special în mișcarea LGBT+. Una din dorinţele sale mai idealiste, ar fi ca oamenii să înceapă să se asculte unul pe celălalt. Crede că oamenii mult prea frecvent, chiar și/sau mai ales înainte să asculte tot ce are de spus celălalt, ei intră în defensivă, sau mai rău, în ofensivă. Așadar, i-ar place ca lucrul acesta să se schimbe.

Comentarii