Despre prea puţin cunoscuta artă a votului de protest

De fiecare dată când apare câte un demagog care să ameninţe eficacitatea obișnuitelor lovituri sub centură din cadrul unei campanii electorale, aducând cu sine ceea ce am putea numi o tornadă de picioare în gură împărţite cu largheţe tuturor opozanţilor, ba chiar unor segmente din electorat, se ivesc mulţi oameni cu feţele trase sau îmbujorate de patima propriului argument care să ne explice ce si cum. Iar ,,ce și cum” cel mai adesea se învârt în jurul observaţiei că prezenta manifestare a monstrului populist e cauzată de faptul că „oamenii e dezamăgiţi, dom’le!”, sau că „o pătură de oameni se simte neglijată”. Și apoi, cu toţii suntem invitaţi să reflectăm asupra acestui fapt trist și să căutăm… mă rog, să le cerem imperios candidaţilor celorlalţi să rezolve problema de nu vor să le dăm votul nostru căpiatului-șef. Bineînţeles, nu se aplică cerinţa și în cazul demagogului, pentru că nu-i așa, el e deja mult prea ocupat cu a fi trâmbiţașul nemulţumirilor. Ar fi nedrept să-l mai încărcăm și cu găsirea unor soluţii pertinente.

Și viaţa merge mai departe, punctată de accese de panică și treziri nocturne, scăldaţi de sudoarea rece a ororii, până la anunţarea rezultatelor votului. Adesea, dezastrul e evitat și pulsul naţiunii revine, cel puţin aparent, la cote ante-preinfarctice. În termen de câteva săptămâni, încep să își rărească zicerile sfătoase și oamenii cu feţe trase sau îmbujorate cu privire la oamenii „pe care îi doare”.

Cum rămâne însă cu oamenii aceia supăraţi? Nu mă refer aici la ideea dacă se iau sau nu măsuri pentru a le îmbunătăţi condiţiile. Cu toţii știm că în general, nu. Sau când și când. Dar aș pune în discuţie dacă, reală sau exagerată magnitudinea problemelor lor, e normal sau acceptabil să sprijini un car cu fân în flăcări să treacă prin ograda politică pentru a te face auzit. Este de înţeles, da, așa cum e de înţeles și să vrei să îi arzi o palmă colegului care ţi-a stricat ziua la lucru din cauza calităţii bovine a comentariilor lui, dar e acceptabil? Cu alte cuvinte, faptul că ești șomer, sau o duci greu, sau că nu înţelegi schimbările de tot felul din peisajul social, tehnologic, economic etc, scuză iresponsabilitatea și egoismul gestului tău politic? Poate că sună ca o încercare de a pune un căluș în gura nemulţumiţilor, spunându-le că nu au „voie” să se plângă. Nicidecum. Contest metoda, nu scopul.

Sunt cât se poate de dispusă să-mi asum naivitatea în cazul în care urmează să spun ceva ingenuu, dar din câte înţeleg eu, scopul unui protest politic este să dea o palmă electorală unui grup de partide, unui fel de a face politică, unor feţe cunoscute, care să-i facă să-și reevalueze programele de guvernare, schimbând între ele grupurile de indivizi ale căror doleanţe vor fi ignorate în următoarea perioadă. Știu că sună urât și chiar cinic și nu se potrivește mai deloc cu naivitatea de care mă scuzam mai devreme, dar cred că e un mod destul de precis de a descrie felul în care se stabilesc priorităţile. În definitiv, viaţa politicianul se desfășoară în cicluri fluturești de viaţă. Timpul e limitat, mai ales dacă vrei ca la final de mandat să ai ceva de arătat, așa că e inevitabil ca programul de guvernare pe o anumită perioadă să se concentreze pe mulţumirea sau evitarea supărării unor categorii. Cine știe mai bine decât un poltician că nu poţi mulţumi pe toată lumea?

Revenind. Am identificat scopul, dar cât de logic este mijlocul ales pentru îndeplinirea lui? Nu logic. Neaprinzător de paie în cap și declanșator de isterii (inter)naţionale. Dacă tot e să le dai peste nas partidelor care își închipuie că sunt singurele opţiuni ale publicului, ai putea alege orice alt candidat care se învârte în semi-anonimat (bineînţeles vorbesc despre cei care chiar adresează problemele reale ale unor grupuri din electorat, nu candidaţii-glumă). De obicei, aceștia pledează pentru cauze mai de nișă, dar dacă tot e vorba de un vot de protest, de ce nu ai alege să tragi un glonţ în aer, în loc să ţi-l tragi în picior ca să atragi atenţia asupra ta?
Și acum apare o altă întrebare. Durerea, necazul, dezamăgirea ta sunt motive întemeiate pentru a lovi în oameni care nu au contribuit la starea ta? Sau care, cel mai adesea, se confruntă cu toate acestea, la fel ca tine? Pentru că, deși te duci poate înspre discursul demagogului din cauza vântului din portofel, te întorci cu el tot gol, dar cu convingerea că șuieratul eolian din jeb ţi-a fost clar cauzat de „niște unii”, de „ceilalţi”, după caz, evrei, feministe, ţigani, cei din ţara vecină și (ne)prietenă, imigranţii, minorităţile de orice fel etc. E ca un copil care își julește genunchii și, pentru că n-a venit nimeni să-l bandajeze și să-l mângâie pe cap, începe să se ia la bătaie cu ceilalţi copii, plângând în timp ce împarte pumni cu sete, cu genunchiul sângerând în continuare.

Lumea e ca un teren de joacă de pe vremuri, plin de betoane în care să-ţi julești genunchii. Și de parcă nu ar fi de ajuns, mai există și câte un ciot de metal în betoane, unde nici nu te aștepţi, ca să ai în ce te împiedica. Poate însă nu e tocmai înţelept să te lași convins că ele sunt plasate de ceilalţi copii. Hai să fim serioși, când ai văzut tu ultima oară un copil conducând o betonieră sau dând raiduri pe la feronerie?

Dacă furia cauzată de răni e e acceptabilă pentru puseurile de violenţă îndreptate împotriva altora, atunci nu facem decât să adăugăm pericolelor de pe terenul de joacă. Nu de alta, dar betoanele nu vor fi impresionate dacă dăm cu capul altora în ele. Se știe că cea mai eficientă metodă de a sparge betoanele este să te dai cu fundul de ele.

Diana Sabau
Când nu se zbate cu lipsa de inspiraţie, Diana scrie ficţiune pe Hmmology sau gândește cu voce tare pe blogul umanist. Și se simte foarte inconfortabil vorbind despre sine la persoana a III-a.

Comentarii