Despre ce vorbim când vorbim despre corectitudinea politică?

Serios, nu locuim în America!

Ca să înţelegeţi dilema mea, cred că ar fi bine să mă descriu puţin. Gândiţi-vă la mine ca la mătușa care nu-i suficient de bătrână cât să nu priceapă cum să deschidă calculatorul, dar nici suficient de tânără cât să fie la curent cu toate ideile învârtite de copiii șmecheri.

Încercând să menţin echilibrul între timpul petrecut online și cel petrecut la muncă, povestind cu prietenii, cunoscând oameni (și ocazional, și cu mare greutate, mergând la sală) am observat o discrepanţă (bine, am observat mai multe, dar asta mă bulversează cel mai tare, pe moment). Dacă în discuţiile faţă în faţă cu oamenii, de cele mai multe ori, aud argumente bune sau rele, povești bune sau rele, în discuţiile online văd, de cele mai multe ori, aruncate niște cuvinte, sintagme care par a ţine loc de punct, pentru că de obicei acolo se oprește conversaţia.

Una dintre aceste sintagme este “corectitudinea politică”. Mie nu mi-e clar despre ce vorbesc oamenii când vorbesc despre corectitudine politică. Am încercat să citesc un pic despre istoria apariţiei sintagmei și povestea ei pare a fi la fel de neclară, precum  sintagma în sine.

Dacă discuţi despre vaccinare vei fi acuzat la un moment dat că ești spălat pe creier de Big Pharma, și că arunci cu povești corecte politic, dacă vorbești despre drepturile omului (oricare o fi omul cu pricina, și cu vreo problemă la drepturi) ești acuzat la un moment dat, de cineva, că ești spălat pe creier de Occident și că vii cu discursuri corecte politic, dacă vorbești despre religie vei fi acuzat la un moment dat că ești spălat pe creier de marxiști și bineînţeles de corectitudinea politică … Și așa mai departe.

Această corectitudine politică se pare că înseamnă orice vrea interlocutorul – prin urmare, mi se pare un argument la fel de bun precum și cel de tipul ,,e bun pentru că e natural și fără chimicale”.

O altă problemă care apare la pachet cu acestă sintagmă este că, de cele mai multe ori, argumentele despre cum că povestea X este îmbibată în corectitudine politică și că această înmuiere bine nu face, vine la pachet cu exemple întâmplate în America sau măcar prin vestul Europei.

Aud des: Uite cum în America nu se mai poate discuta nicio problemă în universităţi. Aha. Măi, nasol, zic. Însă am fost și eu pe la o instituţie din asta. Pe vremea mea (v-am zis să vă gândiţi la mine ca la o mătușă, da?), la universităţile din România nu se discuta mai nimica, în afara sferei de studiu. A existat în România vreo perioadă în care la facultăţi se discutau alte probleme decât cele legate de profilul facultăţii? A existat vreodată în România vreun moment când venea vreun vorbitor să dezbată drepturile omului la facultatea de fizică? Dacă da, eu clar nu l-am prins.

De asemenea, mi se mai explică cum în America s-a exagerat dom’le cu drepturile omului și cum dreptul la libera exprimare a ajuns să fie oprimat de așa numiţii luptători pentru drepturile omului. Mama ei de treabă, așa o fi, dar cum se intersectează problema  asta cu România? Unde se discută în România despre drepturile omului? Or fi ele bune, rele, cine și cum le decide? Există astfel de discuţii în România? A venit careva și a dat cu pumnul în masă și brusc ne-am ales cu Declaraţia drepturilor omului prinsă cu piuneze (mai există?) pe perete?

Se pare că mulţi dintre cei sătui de corectitudinea politică s-au săturat de drepturile omului în general, și de drepturile comunităţii LGTB, în particular. Bineînţeles, asta tot în urma multor discuţii despre această comunitate și drepturile lor din America/Europa de Vest. Unde sunt oare acele multe drepturi cu care această comunitate ne dă în cap în România? Aș merge chiar un pas mai departe și aș fi curioasă dacă vede cineva comunitatea?

Măi, nu știu cum stă treaba la voi, dar eu când mă uit la mine în buzunar și apoi la serviciul pe care îl am, și apoi mă uit la America, îmi dau brusc seama că nu locuiesc acolo. Oare cum se face că atât de mulţi nu-și dau seama că locuim totuși în România?

Aș fi tare curioasă să înţeleg de ce nu se poate discuta o problemă cu exemple din ţara proprie. Dacă o chestiune ne jenează pe noi, cei din România, aș zice că ar trebui să fim capabili să argumentăm cu exemple mioritice.

Cum se face că există atât de mulţi (sau doar am eu ghinion și dau de ei) oameni deranjaţi de corectitudinea politică, dar nu observăm să fie ei ultragiaţi și de faptul că nu poţi găsi vreo dezbatere în care interlocutorii să poată argumenta coerent, nu poţi găsi un schimb de idei fără insulte? Nu ar merita măcar un pic de interes faptul că mulţi oameni nu pot accepta două caracteristici contradictorii ca fiind adevărate în același timp pentru același om? Mi se explică că toate relele ce-mi pot trece prin cap sunt cauzate de corectitudinea politică. Hmm… așa o fi. Dar cel puţin în România, zic eu, că mai putem găsi și alţi vinovaţi.

Prin urmare sunt curioasă, oare sunt singura persoană agasată de exemplificările, pentru orice discuţie, cu situaţii din America/Occident? Oare sunt singura care nu pricepe exact ce-i cu corectitudinea politică și de ce ţine ea loc de argument? Oare sunt singura care crede că dacă nu-ţi place, nu ești de acord cu argumentul meu, oricare ar fi el, ar fi mai util să-mi zici de ce, decât să-mi zici că sunt spălată pe creier și vândută corectitudinii politice? Nu de alta, dar poate mai învăţ ceva. Susţin că-i posibil chiar și pentru o mătușă să mai prindă câte-o noutate.

Irina Ioana

Comentarii