Primul principiu

Există ceva care se numește ”metoda primului principiu” și care e o modalitate utilă de a avea un dialog atunci când sunt puse faţă în faţă opinii diferite. Ideea este să uităm tot ce s-a discutat anterior și să reluăm șirul argumentelor plecând de la ipoteze cu care suntem cu toţii de accord. Tehnica asta de discuţie este foarte bună atunci când părţile implicate în polemică au toate scopul de a ajunge la o înţelegere, de a ajunge la un acord. Dacă discuţia se bazează pe dorinţa de a demonstra că X e bun și Y rău, sau că X are dreptate și Y greșește, metoda primului principiu nu are nicio valoare. Cele ce urmează sunt scrise plecând de la premisa că toţi ne dorim o societate funcţională, echitabilă, și că avem cu toţii dorinţa de a lua decizii corecte, astfel încât toată lumea să se poată bucura de traiul în comun.

Principiul legii

Omul este un animal care trăiește în grup. Cu cât grupul e mai mare, cu atât el este mai capabil de progres. Însă pentru individ e uneori greu să împace dorinţele, credinţele și preferinţele proprii cu cele ale grupului. De asta, într-o societate funcţională este foarte important să se facă o distincţie clară între spaţiul public și spaţiul privat. Pentru a putea trăi împreună, e vital ca fiecare dintre noi să înţeleagă diferenţa între el însuși ca om și el însuși ca cetăţean, adică el ca membru al grupului. Delimitarea acestor două spaţii este destul de simplă: spaţiul tău privat include toate acele lucruri care nu îi afectează în niciun fel pe ceilalţi. Fiecare dintre noi este liber să facă ce vrea cu propriul lui corp și cu propria lui minte, câtă vreme nu îi afectează cu nimic pe cei din jur. Spaţiul public este cel unde oamenii trebuie să discute și să colaboreze în vederea atingerii unor ţeluri comune: să vâneze, să dezvolte tehnologii, să împărtășească artă și idei. Suntem de acord până aici?

Conceptul de „lege” a fost necesar pentru ca spaţiul public să fie organizat după niște reguli, reguli ce asigură funcţionarea bună a grupului. Deci legea, ca principiu, are în vedere spaţiul public, adică ăla care ne privește pe toţi. Tot ceea ce mă privește pe mine și doar pe mine ca individ, nu trebuie să intre sub umbrela legii. Câtă vreme eu nu afectez cu nimic pe nimeni, nimeni nu are dreptul să-mi ceară socoteală. Asta e fundamentul unei societăţi în care individul e liber! Acum, de fiecare dată când vrem să ne formăm o opinie cu privire la o lege, trebuie să avem în vedere acest aspect. Pentru că în fapt lucrurile sunt mai complicate, uneori e nevoie de a înţelege care a fost scopul unei anumite legi, pentru a decide dacă ea este bună sau nu. Și pentru că articolul are în definitiv o voce umanistă iar asta e una dintre problemele ”arzătoare” în România la momentul actual, vom lua ca exemplu căsătoria.

Ca act sau fenomen legal, căsătoria are un rol bine delimitat, deși multă lume îl pierde din vedere atunci când se gândește la ea. Copii se făceau și înainte ca legile să existe, ei creșteau sau mureau, erau fericiţi sau triști, oameni de succes sau rataţi, înainte ca oamenii să se civilizeze, să aibă drept de vot sau internet. Căsătoria din punct de vedere legal a avut următorul scop: spaţiul public trebuie să recunoască asocierea a doi dintre membrii săi, asociere care are loc în privat, dar care are un efect benefic asupra grupului pentru că cei doi membrii implicaţi sunt în complexitatea existenţei lor mai fericiţi, deci mai funcţionali ca membrii ai grupului. Adică X și Y trăiesc împreună, își unesc spaţiile private pe o perioadă nedeterminată, lucru care le îmbunătăţește calitatea vieţii. Prin căsătorie, spaţiul public recunoaște că Y a avut o contribuţie la bunăstarea lui X (și vice-versa) iar prin asta întreaga societate a avut de câștigat. Făcutul de copii, divorţul și toate celelalte vin abia apoi. Rolul prim al căsătoriei este cel menţionat. Este așa tocmai pentru că legea trebuie, înainte de toate, să-și respecte propriul fundament, anume limitarea sa la spaţiul public. Copiii n-au nicio treabă directă cu căsătoria, motiv pentru care e legal să-i faci și în afara ei, precum e legal să te căsătorești și să nu faci copiii. Acestea fiind spuse, a fi sau a nu fi de acord cu căsătoria între persoanele LGBT nu are nicio legătură cu studiile sociale, biologice, medicale, nicio legătură cu statisticile, cu credinţele religioase, cu moralitatea sau cu normalitatea. Are legătură cu cele mai de bază principii ale unei organizări sociale funcţionale și juste.

Democraţia

Am obosit să aud în România vechiul slogan cu „Democraţia e puterea majorităţii”. NU! DEMOCRAŢIA NU E PUTEREA MAJORITĂŢII! Dar e OK, pentru noi este un concept nou, nu avem de unde să știm. Modul de organizare al Vestului se numește ”democraţie prin reprezentanţi”. Adică tot ce știm în epoca noastră ca ”democraţie” se referă de fapt la ”democraţia prin reprezentanţi”. Care e și de unde vine confuzia?

Primii care au folosit termenul de ”democraţie” au fost grecii antici. Ei aveau o democraţie directă, în sensul că existau în acea societate cinci categorii sociale: oameni liberi, sclavi, femei, copii și cetăţeni. Drept de a participa la treburile cetăţii aveau cei din urmă. Votul în schimb cam lipsea pentru că oamenii erau aleși în funcţii prin tragere la sorţi, pe mandate mult mai scurte iar aparatul de stat era mult mai complex. Ce putea să facă cetăţeanul era să candideze la tragerea la sorţi și să își exprime opinia atunci când se discutau în piaţa publică diverse probleme punctuale. În fine, istoria și politica din Grecia Antică sunt ceva mai complexe, dar am putea admite, eventual, că în acea formă a ei, democraţia însemna puterea celor mulţi. Dar asta se întâmpla acum 2500 de ani și nu are nicio legătură cu democraţia pe care o știm și avem noi!

Pe la începutul secolului al XIX-lea, când întreaga lume civilizată a trecut prin multe reforme politice, democraţia prin reprezentanţi a apărut tocmai ca o alternativă, ca varianta opusă democraţiei directe. În primul rând pentru că oamenii erau deja prea mulţi și societatea era prea complexă pentru ca sistemul atenian să mai fie posibil. Cetăţenii de pe vremea lui Platon aveau sclavi și timp să facă politică, în lumea modernă fiecare om avea alte treburi decât să stea să se gândească la cai verzi pe pereţi și la cum e mai bine să fie făcute legile. Plus că era evident că ”mult” nu înseamnă musai „bine”, și că democraţia antică nu era tocmai cea mai bună variantă pentru a organiza o societate justă. Așa a apărut democraţia prin reprezentanţi. Adică: munca de a organiza societatea este una la fel de complexă ca oricare alta, deci e nevoie de niște oameni care cu asta și numai cu asta să se ocupe – așa cum unii au jobul de a fi tâmplari sau vindecători, alţii au jobul de a lua decizii cât mai bune în legătură cu ceea ce trebuie făcut la nivel de spaţiu public. Tot ce mai poate face cetăţeanul, este să se ducă la vot, o dată la câţiva ani, apoi el nu mai are nicio putere asupra reprezentantului odată ales. Tocmai pentru a evita ca minorităţile să fie chinuite de grupuri mari de idioţi, s-au instaurat acești reprezentanţi care în teorie trebuie să fie imuni la presiunea socială și trebuie să aibă ca unic scop crearea și menţinerea unui spaţiu public cât mai sigur și stabil pentru toţi membrii lui. Acum rămâne de discutat dacă ne place sau nu ne place democraţia prin reprezentanţi. Pentru că, dacă vreţi într-adevăr un referendum, el ar trebui să vizeze forma de organizare a României și nu bărbaţii sau femeile și ce poate individul să facă în funcţie de sex. Asta e însă o altă discuţie și nu face parte din subiectul acestui articol.

Orice dezbatere și opinie trebuie să pornească de aici…

Timea Jarcă

Comentarii