Începutul și sfârșitul timpului

Articol de Bianca Bogea, premiul I în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

„De unde venim? Și încotro ne îndreptăm?” Poate știinţa să ne răspundă?

Dar totuși, cum a apărut viaţa? Ce diferenţă există dintre mine și un dulap, dacă suntem doar o colecţie de atomi? În 1953, Stanley Miller a reușit să obţină câţiva aminoacizi producând descărcări electrice într-un amestec de gaze ce era prezent în atmosfera primordială a Pământului. Pe de altă parte, în 1995 s-a găsit azot, esenţial pentru apariţia primelor forme de viaţă, într-un meteorit. Astfel au luat naștere două teorii: viaţa a apărut spontan în urmă cu patru miliarde de ani în așa numita„supă primordială” sau a fost adusă din spaţiul cosmic, teorie numită Panspermie. Deși este greu de crezut cum viaţa ar fi putut să apară la întâmplare, putem apela la principiul antropic care se bazează pe una dintre lucrările lui Paul Dirac care afirma: „Universul are proprietăţile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăţi, omul nu ar fi existat.” Cu alte cuvinte, în zadar ne întrebăm de ce, căci dacă ar fi fost altfel, noi nu ne-am fi aflat astăzi aici pentru a pune această întrebare.

În momentul în care ne mutăm privirea de la molecule ce stau la baza vieţii la corpurile cerești ce luminează în întunericul nopţii, întrebările devin și mai complexe. Pentru că în mod cert, Pământul este doar „un palid punct albastru” așa cum afirma Carl Sagan, orbitând în jurul unei stele de mărime medie deloc specială în comparaţie cu restul. Care sunt șansele ca viaţa să fie prezentă doar aici, printre alte două trilioane de galaxii ce se află în Universul observabil? Ar fi o adevărată risipă de spaţiu. Astfel, în 1961, astronomul Frank Drake a conceput o ecuaţie de natură probalistică ce calculează numărul de civilizaţii tehnice avansate asemenea nouă. Se ia în calcul numărul de stele care au sisteme planetare, planetele posibil adaptate vieţii, etc. În cartea „Cosmos”, autorul Carl Sagan estimează-conform ecuaţiei lui Drake-un număr N=107 de civilizaţii existente în Galaxie. Avem speranţe că vom descoperi o civilizaţie care-și pune aceleași întrebări. Oareaceștia știu deja răspunsurile? Cum ne vor răspunde când îi vom întreba: Cum a apărut Cosmosul?

Când vom săpa și mai adânc în originile noastre vom da peste un punct inimaginabil de mic, numit singularitate. Dar cum știm că a existat un început? Universul ar putea la fel de bine să fie infint în spaţiu și timp, să fi existat dintotdeauna. Paradoxul lui Olbers ne salvează printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie. Dacă Universul ar fi veșnic și static, atunci lumina stelelor s-ar aduna în timp astfel încât cerul ar fi luminos chiar și noaptea. Din câte putem vedea, acest lucru nu se întâmplă, ceea ce înseamnă că trebuie să existe un început. Astfel, Edwin Hubble a măsurat, pentru câteva obiecte cerești: distanţa până la ele și viteza lor faţă de noi. Prin metode spectroscopice, a aflat direcţia de mișcare a acelor corpuri, folosind efectul Doppler. Astfel, s-a observat că spectrele obiectelor cerești sunt deplasate spre roșu, ceea ce înseamnă că acestea se îndepărtează de noi. Este Pământul centrul Universului? Nicidecum, din orice punct din spaţiu ai privi, modelul este același. Se face adesea o analogie cu un balon ce are steluţe lipite pe suprafaţa lui. Atunci când umflăm balonul, spaţiul dintre steluţe se mărește. O altă descoperire constă în faptul că raportul dintre viteza lor și distanţa până la ele este o constantă și are valoarea de 20 km/s. Iar la fiecare milion de ani-lumină viteza de îndepărtare crește cu această valoare. Întrucât raportul acesta este o constantă, rezultă că momentul iniţial este același pentru toate corpurile cerești: 13,75 ± 0,17 miliarde de ani în urmă. La început, toată materia era concentrată într-o singularitate foarte densă. Numele de Big Bang a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle. Dovadă a acestei teorii stă șiradiaţia cosmică de fond, descoperită de Arno Penzias și Robert Wilson, în 1965. În incipit, Universul a fost foarte fierbinte și luminos. La aproximativ 380 milioane de ani după Big Bang s-au format atomii stabili care fiind neutri din punct de vedere electric nu au putut absorbi toată radiaţia termică existentă. Aceasta poartă numele de radiaţie cosmică de fond și este uniform răspândită în spaţiu.

În concluzie, în secolul 21 avem o imagine de ansamblu asupra Cosmosului. Am evoluat în capacitatea noastră de înţelegere a lumii și continuăm să o facem. Viitorul este incert, creionat de acţiunile noastre prezente. Viitorul se creează acumdistanţa până la ele este o constantă și are valoarea de 20 km/s. Iar la fiecare milion de ani-lumină viteza de îndepărtare crește cu această valoare. Întrucât raportul acesta este o constantă, rezultă că momentul iniţial este același pentru toate corpurile cerești: 13,75 ± 0,17 miliarde de ani în urmă. La început, toată materia era concentrată într-o singularitate foarte densă. Numele de Big Bang a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle. Dovadă a acestei teorii stă șiradiaţia cosmică de fond, descoperită de Arno Penzias și Robert Wilson, în 1965. În incipit, Universul a fost foarte fierbinte și luminos. La aproximativ 380 milioane de ani după Big Bang s-au format atomii stabili care fiind neutri din punct de vedere electric nu au putut absorbi toată radiaţia termică existentă. Aceasta poartă numele de radiaţie cosmică de fond și este uniform răspândită în spaţiu.În concluzie, în secolul 21 avem o imagine de ansamblu asupra Cosmosului. Am evoluat în capacitatea noastră de înţelegere a lumii și continuăm să o facem. Viitorul este incert, creionat de acţiunile noastre prezente. Viitorul se creează acum.

Jurnal Umanist

Comentarii