O alternativă la nunta tradiţională: Nunţile Umaniste

Un articol de Dora Timar

Există persoane care în viaţa lor de zi cu zi au adoptat fundamentele umaniste după care își orientează atât viaţa personală cât și acţiunile profesionale pe care le întreprind, aceste persoane eliberându-se de standardele sociale tradiţionale și, alegând în schimb să îmbrăţișeze o viaţa seculară, activistă, empatică și etică. Aceștia se pot căsători în mod umanist, fenomenul nunţilor umaniste luând avânt în ultimii 16 ani mai ales în Scoţia și Irlanda, oferind posibilitatea persoanelor care nu se ghidează după o anumită religie să celebreze evenimente precum căsătoria într-un mod în care nu sunt supuși convenţionalismului.

Sursa foto: hitched.co.uk

Ce este o nuntă umanistă?

O nuntă umanistă este o ceremonie semnificativă, non-religioasă care pune la dispoziţie oamenilor oportunitatea, în circumstanţe normale, de a se căsători în mod unic, fără reguli prestabilite, oferindu-le flexibilitatea de a fi creativi și originali în crearea momentelor speciale ce vor constitui ziua nunţii. 

Primele nunţi umaniste din Scoţia au avut loc acum 16 ani, când 82 de cupluri au decis să se căsătorească în această manieră având acordul legal al guvernului, iar de atunci numărul ceremoniilor oficiate de către umaniști a crescut masiv, chiar depășind numărul căsătoriilor religioase catolice din ţară. Datele statistice din iunie 2020 au arătat că numărul căsătoriilor umaniste realizate pe teritoriul Scoţiei au acumulat 22.6% din totalitatea nunţilor din Scoţia, pe când nunţile creștine formau 22.3% din totalitatea ceremoniilor.  

În mod evident, faptul că este o nuntă non-religioasă, aceasta nu presupune gestionarea ritualului de către un preot sau pastor, dar nu întotdeauna situaţia a fost astfel. Multe guverne din diverse ţări în continuare resping nunţile laice, și există obligativitatea ca mirii să înregistreze căsătoria la un oficiu civil, nefiind recunoscut statutul umanist al nunţilor în egalitate cu nunţile religioase. La foarte puţină distanţă de Scoţia, în Anglia și Wales, nunţile umaniste sunt recunoscute doar dacă este respectată condiţia de căsătorie în cadrul unui oficiu civil, determinând astfel mii de cupluri din regiune să călătoarească în Scoţia pentru a-și oficia nunta non-religioasă. 

Diferenţele esenţiale dintre o nuntă umanistă și una religioasă constau în faptul că ritualurile tradiţionale  dispar, nu există obligativitatea spovedaniei sau a împărtășaniei, nunta se poate oficia în orice perioadă a anului (spre deosebire de unele nunţi religioase care sunt constrânse de perioade de post în care nu este permisă căsătoria) și ceremonia poate avea loc oriunde, existând flexibilitatea de a susţine oficierea căsătoriei în afara altarului și bisericii. De asemenea, nunta poate avea loc într-un mod unic, structura desfășurării nunţii fiind în întregime la latitudinea mirilor, deci, deși poate exista un delegat oficial din partea umaniștilor care să gestioneze jurămintele și discursul, cuplurile au libertatea de a decide ce anume va conţine și cum se va desfășura nunta umanistă. 

De ce nu sunt recunoscute universal nunţile umaniste?

Sursa foto: humanism.org.uk

În Marea Britanie există peste 70.000 de membri ai societăţii umaniste, fiecare aderând la un set de principii morale care definesc și deservesc societatea. Ceremoniile umaniste sunt create individual pentru a reflecta viaţa și natura celor implicaţi, și nu se rezumă doar la nunţi. Spre exemplu, în cadrul înmormântării muzicianului de jazz George Melly, care era adept al umanismului, serviciul ceremonial a constat în discursul familiei, recitarea unor fraze importante din Moartea lui Falstaff (William Shakespeare), muzică jazz și chiar ascultarea unei înregistrări a lui George în care cânta piesa Autumn Leaves. Intimitatea momentului este direct proporţională cu originalitatea de care au dat dovadă cei apropiaţi în crearea ceremoniei, prin faptul că au avut libertatea de a-și aminti persoana îndrăgită într-o structură îndepărtată de ritualurile rigide tradiţionale, existând un efort colectiv de a aduce recunoaștere persoanei decedate într-un mod natural și personal. În aceeași manieră, nunţile umaniste pot avea susţinere de discursuri din partea apropiaţilor, activităţi creative și locaţii unice, fără a fi necesară recunoașterea acestora de către o instituţie religioasă. 

Umaniștii din Anglia au purtat lungi discuţii în Parlament, cu reprezentanţi locali și oficiali pentru a schimba legislaţia în vigoare în sensul în care căsătoria umanistă să fie recunoscută ca alternativă pentru căsătoria religioasă. Deși există promisiuni cu privire la legalizarea căsătoriilor umaniste, politicienii din Anglia au invocat mai multe îngrijorări cu privire la aceste nunţi printre care faptul că nu sunt susţinute într-un loc prestabilit (cum este în cazul nunţilor religioase biserica, moscheea și sinagoga), umaniștii preferând să organizeze nunţile în aer liber, un motiv care conform umaniștilor nu are argumente relevante la bază. Alte considerente oficiale de opunere a legii au fost legate de statutul legitimităţii ceremoniilor, incluzând căsătorii forţate sau false, și riscul ca întreprinderile de profit să intervină în oficierea evenimentelor. Totodată, Organizaţia Umaniștilor din Marea Britanie a oferit răspunsuri pentru îngrijorări, explicând aria de activităţi, integritatea organizaţiei și angajamentul faţă de principiile etice. 

Nunţile umaniste se oficiază în mai multe ţări, inclusiv în România, deși nu au statut oficial sau nu sunt recunoscute de către instituţii cu autoritate în oficierea ceremoniilor. Astfel, persoane care nu simt că aparţin unei religii anume, dar sunt reuniţi de aceleași idealuri umaniste continuă să se căsătorească, petrecând un moment autentic alături de oamenii apropiaţi și având convingerea că simbolistica personală pe care o conferă căsătoriei este mai importantă decât recunoașterea oficială a acesteia. 

Sursa foto: BBC

Material realizat de echipa redacţională PoliticALL cu ocazia celebrării Zilei Internaţionale a Umanismului, în parteneriat cu proiectul Umanism în România.

Surse:

https://www.theguardian.com/commentisfree/2018/sep/17/humanist-weddings-scotland-england-wales

https://www.theguardian.com/world/2018/aug/14/what-god-has-not-joined-together-the-rise-of-the-humanist-wedding

https://inews.co.uk/news/scotland/humanist-marriages-overtake-christian-scotland-455735

https://www.bbc.com/news/uk-scotland-33146224

Umanismul în cinematografie

Un articol de Mircea Andrei Cuciureanu

Cinematografia este o formă de artă modernă care, prin ușurinţa și sinceritatea cu care sunt expuse diverse scenarii, a devenit o constantă în vieţile oamenilor. Începând ca un aparat folosit pentru înregistrarea curselor de cai și progresând rapid și impresionant către un dispozitiv „magic” ce proiectează piese de artă, cinematograful și filmul sunt reușite ale progresului și curiozităţii omului. Diversitatea copleșitoare de abordări, interpretări și idei de film nu poate decât să fie o dovadă în plus atât pentru forţa de creaţie a minţii umane, cât și pentru dorinţa omului de a crea și a influenţa. Fiind o formă de artă atât de recentă, filmul prezintă un set de caracteristici ideologice complet diferit faţă de alte forme de artă, principala diferenţă fiind că această formă de exprimare creativă nu s-a dezvoltat sub privirile atente ale religiei; scriitorul și eseistul francez Phillipe Murray susţinea că „cinematograful literalmente nu știe că Dumnezeu a existat vreodată”. Astfel, istoria, evoluţia, prezentul și, cel mai probabil, viitorul filmului sunt axate și modelate, în mare, după placul și asemănarea regizorului și a societăţii în care acesta trăiește. O creaţie a omului, menită în totalitate să-l celebreze și să-l studieze tot pe acesta. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că, citându-l pe Silviu Șerban, „el [cinematograful] este modern în mod natural și naiv”, filmul fiind întotdeauna de actualitate, indiferent de momentul sau contextul istoric. A dat dovadă încă de la început că este un element cheie în evoluţia și schiţarea percepţiei societăţii, fiind folosit atât ca prilej de liberă exprimare și celebrare a diversităţii, cât și ca aparat de propagandă și modalitatea de a schimba/îndrepta opinia publică.

Date fiind toate aceste caracteristici, popularitatea acestei arte, dar și ușurinţa prin care poate fi promovată, atenţia gânditorilor umaniști a fost captată. În ceea ce privește perspectiva umanistă asupra filmului, cel mai facil este dacă sunt create două categorii separate: pe de-o parte, perspectiva criticilor de film și analiza ideologic-filosofică a acestora, iar pe de altă parte, perspectiva creatorilor de filme și a comunităţilor de spectatori și pasionaţi de film.

 În primul rând, ideologic vorbind, umanismul poziţionează omul și valorile umane mai presus de orice, oferind atenţie în special conceptului de om ca individ. Omul constituie o valoarea supremă și un reper, înţelegerea și studiul acestuia fiind considerate priorităţile acestui curent. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și, în special, al moralităţii, axându-se pe capacitatea de autodeterminare, astfel adoptând o perspectivă seculară. Toate aceste valori și caracteristici fie sunt asemănătoare filmului, fie au fost transpuse și adaptate pentru marile ecrane. Creaţii de artă precum „Bacalaureat”, în regia lui Cristian Mungiu, pun sub semnul întrebării codul moral al unor personaje rupte din societatea modernă din România și ridică o dilemă adânc filosofică asupra publicului: ce este moral corect și ce este moral greșit? Scenele lungi, construite cu dexteritate, răbdare și o atenţie aparte la detaliu, oferă destul timp spectatorului pentru a înţelege în profunzime importanţa conflictului, înainte de a-și forma opinii despre personaje și acţiunile lor. Astfel de elemente tehnice atent gândite reprezintă puncte importante în analiza criticilor umaniști. Abordarea umanistă asupra filmelor este axată pe principiul că a fi om înseamnă a da valoare lucrurilor din jur și creaţiilor. Un film „umanist” trebuie să provoace o reacţie emoţională, este de cele mai multe ori axat în jurul unei povești liniare și este folosită cu preponderenţă tehnica mise-en-scene (când sunt incorporate în cadru toate elementele prezente într-o scenă, de la actori, la vestimentaţie, fundal, recuzită scenică). Aceste elemente, încununate cu măiestria regizorului și a actorilor, îndreaptă atenţia în principal către povestea din spatele imaginilor și marchează audienţa. Așa cum scriitorul de teatru Anton Pavlovici Cehov susţinea că arta de a scrie se revarsă liberă în sufletul omului, și cum regizorul Quentin Tarantino a declarat în mai multe rânduri că dacă iubești cu adevărat cinematografia nu ai cum să nu faci în film bun, așa și criticii umaniști susţin că singurele filme care se ridică la nivelul îndreptării lor ideologice sunt cele care merită revăzute și care ridică adevărate semne de întrebare lăuntrice. În viziunea acestora, orice intelectual destul de pasionat poate aduce un aport impresionant în procesul de creaţie și evoluţie al filmului. În această categorie intră, în principal, filmele de artă, dar există și destule creaţii ale studiourilor de la Hollywood care pot fi catalogate drept filme umaniste (de exemplu: „American Beauty”, în regia lui Sam Mendes).

În al doilea rând, o dată cu evoluţia și extinderea zonei de influenţă a cinematografiei, comunităţile implicate în procesul creativ, dar și cele formate din membrii ai audienţei au șansa, mai mult ca niciodată, de a influenţa pozitiv traiectoria societăţii. Susţinerea de proiecte și tematici ce aduc în prim-plan probleme cu care se confruntă sectoare ale societăţii este un exemplu important al puterii pe care îl au membrii audienţei și actorii, asupra producătorilor mari de film. Într-o artă care este creată de oameni, despre oameni și pentru oameni, este imperios necesar să se ţină dezbateri și să fie aduse în „lumina reflectoarelor” probleme actuale, în speranţa de a fi adresate. „Nomadland”, în regia lui Chloé Zhao, adresează la rece problema locuinţelor din SUA, o problemă recurentă care s-a agravat drastic în ultimul an și jumătate de pandemie; The Danish Girl, în regia Tom Hooper, a reprezentat un exemplu bun de incluziune la acea vreme, aducând în atenţia publicului deschiderea către schimbarea de sex și comunităţile minorităţilor sexuale, o deschidere de care multe state și segmente ale societăţii nici acum nu dau dovadă; seria „When They See Us”, în regia Ava DuVernay și Julian Breece, scoate în evidenţă neregulile majore ale sistemului de justiţie american în ceea ce privește tratamentul diferenţiat și discriminator care le este aplicat cetăţenilor afro-americani; acestea sunt doar câteva exemple de producţii mari care aduc în atenţia publicului niște problematici sociale cu adevărat importante, ţintind pentru egalitate, corectitudine și o mai bună incluziune socială a minorităţilor. Un alt exemplu de protest împotriva practicilor lipsite de etică este mișcarea condusă de Tom Cruise, prin care și-a returnat toate cele trei Globuri de Aur pe care le-a câștigat. Această acţiune a motivat și alţi actori și numeroși membrii ai audienţei să i se alăture și să boicoteze pe viitor galele premiilor, scopul final fiind ca reformele sociale promise de Hollywood Foreign Press Association să fie puse cu adevărat în acţiune.

 Caracterul umanist al cinematografiei și al filmului este indiscutabil. Expunerea unor povești și a unor scenarii cu un nivel ridicat de măiestrie are potenţialul de a schimba definitiv perspectiva oamenilor asupra numeroase subiecte și în același timp poate influenţa pozitiv percepţia altor persoane despre sine. Indiferent despre ce tip de film este vorba sau din ce perspectivă este privit, influenţa acestei forme de artă nu poate fi neglijată, iar valoarea pe care aceasta o are pentru umanism este nepreţuită.

Material realizat de echipa redacţională PoliticALL cu ocazia celebrării Zilei Internaţionale a Umanismului, în parteneriat cu proiectul Umanism în România.

Bibliografie

Bhaerman, Bob. 2016. Secular Humanism in Films. Martie 2016. https://thehumanist.com/arts_entertainment/film/secular-humanism-films/.

Bywater, Tim, and Thomas Sobchack. 1989. An introduction to film criticism : major critical approaches to narrative film. New York: Editura Longman.

Echipa Film Theory. 2014. Humanist Approach. Septembrie 17. https://www.filmtheory.org/humanist-approach/.

Romano, Nick. 2021. Tom Cruise gives back his three Golden Globe awards amid HFPA reckoning. Mai 10. https://ew.com/awards/golden-globes/tom-cruise-gives-back-golden-globe-awards-hfpa-protest/.

Șerban, Silviu. 2016. Limbajul cinematografic în era filmului mut. Editura Peideia.

Utilizarea forţei letale de către autorităţile statului

Un articol de Ioana Manaila

Recurgerea la forţa letală de către autorităţile statului trebuie să fie întotdeauna „absolut necesară, însă, ce se întâmplă atunci când autorităţile statului ajung la folosirea forţei letale, fără a fi un act absolut necesar?!  

Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege, iar moartea nu poate fi cauzată în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de o instanţă, în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. Fiecare cetăţean trebuie să-și cunoască drepturile și obligaţiile și să acţioneze conștient, legal și cu bună știinţă atunci când este pus în situaţia de a fi abuzat sau atunci când i se încalcă drepturile.

Însă, există cazuri în care autorităţile statului apelează la utilizarea forţei, în mod voluntar sau involuntar, ajungând la provocarea decesului persoanelor sau încălcarea anumitor drepturi.

Obligaţiile statului

Statele sunt obligate să nu provoace moarte în mod voluntar și nelegal și să adopte măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor

Forţa letală poate fi utilizată în caz de absolută necesitate, în legitimă apărare sau pentru apărarea unei persoane împotriva violenţelor legate de securitatea naţională. În aceste cazuri se numără atacurile teroriste, arestarea unui suspect sau împiedicarea evadării sau reprimarea unei tulburări violente sau insurecţii îndreptate împotriva unei instituţii a statului.

Cazuri judecate prin CEDO

Pentru a descrie mai bine informaţiile prezentate mai sus, cele două cazuri, care urmează a fi prezentate, explică modul în care autorităţile statului recurg la utilizarea forţei letale, încălcând astfel anumite drepturi pe care orice persoană ar trebui să le respecte.

Cazul „Carabulea v. România” prezintă modul în care suspectul a fost torturat în custodia poliţiei și i-a fost refuzat contactul cu familia sa, murind în îngrijire intensivă. Acest caz a fost judecat la Curtea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, conform cazului, Guvernul României nu a oferit o explicaţie convingătoare pentru starea critică a acestuia sau pentru rănile provocate pe corp, nici documente care să demonstreze că vânătăile au avut loc post mortem.

Curtea a observat că toate examinările și consultările medicale au fost efectuate în prezenţa poliţiei, dar nu i s-a permis contactul familiei cu acesta sau cu medicii săi. Deoarece tânărul de 27 de ani, perfect sănătos la momentul arestării, a decedat, fără explicaţii din partea autorităţilor, Curtea a decis încălcarea articolului 2 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului,  concluzionând că nu au fost efectuate fotografii criminalistice ale corpului sau radiografii ale toracelui, după moartea acestuia. Descrierile din rapoarte au fost declarate incomplete, mai ales în ceea ce privește cheagul de sânge și examinarea patologică a leziunilor și semnelor de pe corp, împiedicând o analiză exactă a datei sau originii lor.

Cazul „Perisan și alţii împotriva Turciei” descrie utilizarea disproporţionată a forţei pentru îndepărtarea perturbărilor dintr-o închisoare și lipsa unei investigaţii eficiente. Astfel, în acest caz s-au încălcat articole care se referă la încălcarea dreptului la viaţă, în ceea ce privește opt deţinuţi care au decedat și șase care au supravieţuit leziunilor, interdicţie de tratament inuman și degradant și lipsa unei investigaţii eficiente. Ca și cazul de mai sus, acesta a fost judecat de Curte în ceea ce privește evenimentele derulate.

Curtea a examinat dacă Turcia a fost responsabilă pentru încălcarea dreptului la viaţă, în ceea ce privește cei opt prizonieri care au decedat. Aceasta a considerat că intervenţia autorităţilor ar putea fi privită ca având drept scop înăbușirea unei „revolte sau insurecţii” în sensul articolului 2. Forţa folosită a fost ca răspuns la un atac al prizonierilor înarmaţi cu instrumente contondente, însă forţa folosită împotriva prizonierilor, care a condus la moartea a opt dintre ei, nu a fost „absolut necesară”.

Concluzionând, respectarea dreptului la viaţă reprezintă cel mai fundamental drept, însă acesta este, în unele cazuri, încălcat chiar de autorităţile care ar trebui să apere cetăţenii. Cazurile prezentate reprezintă deciziile și circumstanţele evenimentelor prin interpretarea Curţii, demonstrându-se încălcarea drepturilor omului și modul în care viaţa anumitor persoane au fost puse în pericol.

Material realizat de echipa redacţională PoliticALL cu ocazia celebrării Zilei Internaţionale a Umanismului, în parteneriat cu proiectul Umanism în România.

Bibliografie:

Cercetare, D. (Ed.). (2013). Securitatea naţională și jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Retrieved mai 20, 2021, from CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI: https://www.echr.coe.int/Documents/Research_report_national_security_RON.pdf

Court, P. R. (n.d.). The ECHR in 50 questions. Retrieved mai 19, 2021, from ECHR: https://www.echr.coe.int/Documents/50Questions_ENG.pdf

Dreptul la viaţă. (2013, mai). Retrieved mai 19, 2021, from European Court of Human Rights : https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Life_RON.pdf

ECHR. (2010, 07 13). ROMA ROBBERY SUSPECT WAS TORTURED IN POLICE CUSTODY AND, REFUSED CONTACT WITH HIS FAMILY, DIED IN INTENSIVE CARE. Retrieved 05 20, 2021, from European Court of Human Rights: http://hudoc.echr.coe.int/eng-press?i=003-3201766-3565173

ECHR. (2010, 5 20). DISPROPORTIONATE USE OF FORCE TO QUELL DISTURBANCES IN A PRISON AND LACK OF EFFECTIVE INVESTIGATION. Retrieved mai 20, 2021, from European Court of Human Rights: http://hudoc.echr.coe.int/eng-press?i=003-3138552-3487644

III, W. T. (2016). Police Use of Less Lethal Force: Does Administrative Policy Matter? In W. T. III, Justice Quarterly. Routledge.

Societatea Civilă în România

Un articol de Theodora Cristea

Uniunea Europeană definește societatea civilă drept cumulul ,,tuturor formelor de acţiune socială întreprinse de către persoane individuale sau de către grupuri care nu au legătură cu statul și nici nu sunt gestionate de stat”, cu scopul servirii unui interes public general. Acest tip de implicare civică este văzută drept un pilon important al oricărui sistem democratic consolidat și o parte esenţială a bunei guvernări la nivel european, însă ce putem spune despre starea societăţii civile în fostele state comuniste? 

Elementul central al societăţii civile este lipsa totală a implicării statului în gestionarea activităţii; această condiţie este mai greu de îndeplinit în totalitate într-un sistem în care timp de câteva decenii statul a avut monopol asupra celor mai multe aspecte ale vieţii publice. Nu este de mirare, deci, că sudul și estul Europei sunt puţin mai în urmă în ceea ce privește conștiinţa civică și participarea civilă, având în vedere că au trecut nu mult peste 3 decenii de la Revoluţie iar sistemul educaţional nu a fost schimbat îndeajuns de rapid încât să faciliteze o creștere rapidă a societăţii civile. Cu toate acestea, România se află fără îndoială într-o stare mult mai buna acum decat se afla imediat după căderea Comunismului, în ceea ce privește societatea civilă.

Probabil cele mai cunoscute forme ale societăţii civile sunt organizaţiile nonguvernamentale, fiind prima forma de organizare a participării civice care vine în minte la menţionarea frazei pentru majoritatea lumii, deci să începem cu ele: Camera Deputaţilor listeaza 226 de ONG-uri de utilitate publică înregistrate în România, cu cele mai vechi fiind înfiinţate imediat după Revoluţie, în 1990, și cele mai noi în 2021. Total, în România sunt înregistrate aproximativ 27,000 de ONG-uri, dintre care în jur de 2,000 sunt active, majoritar în sectorul cultural. În comparaţie, Franţa are 1,820,812 ONG-uri înregistrate, deci diferenţa este semnificativă. 

Știm că societatea civilă nu este reprezentată exclusiv de ONG-uri, totuși, ci include și asociaţii profesionale, organizaţii politice, cluburi civice, instituţii culturale, sindicate, cluburi sociale și sportive, organizaţii religioase, grupări de media, asociaţii studenţești, etc. Practic, societatea civilă include orice grupare sau activitate care presupune o comunitate și un scop comun – iar acestea încep să se regăsească din ce în ce mai frecvent și în România. 

Dacă ar fi să trecem prin toate aspectele societăţii civile, am sta aici o veșnicie – haideţi deci să ne uităm mai degrabă la doar două exemple de grupări ale societăţii civile care contribuie la îmbunătăţirea comunităţii în moduri diferite.

Primul exemplu este acela al comunităţii Declic, care reprezintă prima comunitate românească de activism și de campaigning online. Inspirat de organizaţii precum 38 Degrees din Marea Britanie, GetUp din Australia, Leadnow din Canada ș.a.m.d. Declic își începe campaniile online, dar adesea ajunge la modele de organizare offline cu manifestări care includ strângerii de semnături, flashmoburi, întâlniri informale și proteste. 

Campaniile în sine sunt derulate constant, iar subiectele sunt alese de echipa Declic fie prin sugestii directe de la membrii, fie prin schimburi de idei online, fie prin instrumentul CampaniaMEA creat special pentru coordonarea campaniilor proprii ale membrilor, fie prin recomandările experţilor care colaborează direct cu echipa Declic. 

Cele trei subiecte principale sub umbrela cărora se află toate campaniile Declic sunt următoarele: buna guvernare, natura pentru viitor și societatea solidară. Oamenii pot participa la aceste campanii în cel mai simplu mod, prin a le semna online, iar echipa Declic va face restul muncii (cum ar fi contactarea instituţiilor relevante despre rezultatele campaniilor); sau, oamenii pot alege să se implice mai mult decât atât, fie prin a dona bani specific pentru campanie sau direct către organizaţie, fie prin a participa la evenimente offline și a-și face simţită prezenţa prin acţiune directă. Cine știe, poate veţi contribui chiar prin a deveni membri sau a coordona propria campanie! Și chiar dacă activismul direct nu e în planul vostru pentru Ziua Umanistă de anul acesta, echipa Declic tot merită un gram din atenţia voastra întrucât adresează probleme sociale, politice și culturale relevante; te fac un cetăţean mai implicat. 

Al doilea exemplu, MozaiQ, e puţin diferit – pe când Declic este o comunitate de activism bazată pe campanii și influenţarea guvernării, MozaiQ este o organizaţie comunitară care are ca scop principal ,,sprijinirea, reprezentarea și consolidarea” comunităţilor LGBTQ+ din România, fiind în mare o organizaţie care își dorește să împlinească nevoile culturale ale comunităţii queer din ţară.

MozaiQ a fost înfiinţat spre finalul anului 2015, începând să organizeze evenimente culturale în București din decembrie în același an, precum festivalul Zilei Drepturilor Omului și cenaclul literar Litera Q. S-a extins cu evenimente în afara Bucureștiului spre finalul anului 2016, la Iași și Cluj, și a continuat să crească popularitatea activităţilor din București, în ani ulteriori dând start si la alte proiecte. De asemenea, în 2018 MozaiQ a fost una din vocile principale împotriva Referendumului pentru familia tradiţională, prin campania ,,Iubirea NU se votează” care a inclus mai multe activităţi, precum o campanie de informare, o campanie de crowdfunding, o campanie de boicot a referendumului și două proteste. Foarte probabil să îi vedeţi pe oamenii de la MozaiQ și la marșul Pride din București din aceasta vara, organizat de Asociaţia ACCEPT,  nu strică să salutaţi. 

La fel, cu MozaiQ puteţi să vă implicaţi online, prin a urmări organizaţia pe social media, sau puteţi participa la evenimentele organizate de ei, dacă sunt la voi în oraș – de ce nu? Ar fi un plus de cultura, un pic mai divers faţă de ce e mainstream în mod normal la noi. Pe lângă asta, donaţiile nu strică, dacă vă place munca pe care vedeţi că o fac și vreţi să îi mai ajutaţi.

Ambele organizaţii sunt părţi importante ale societăţii civile, servind scopuri diferite și acţionând pe planuri separate, însă amândouă au ca scop îmbunătăţirea societăţii, prin implicare individuală spre un bine comunitar. Și după cum am menţionat, acestea sunt doar doua! Statul nostru încă este la început în ceea ce privește diversitatea societăţii civile și nivelul de implicare al cetăţenilor, dar dacă fiecare dintre noi ne-am alege măcar două astfel de lucruri la care să participăm activ, ar fi cu siguranţă un pas înainte.

Material realizat de echipa redacţională PoliticALL cu ocazia celebrării Zilei Internaţionale a Umanismului, în parteneriat cu proiectul Umanism în România.

Surse:

https://eur-lex.europa.eu/summary/glossary/civil_society_organisation.html?locale=ro

http://www.cdep.ro/informatii_publice/ong2015.chest_aprobate 

https://efc.issuelab.org/resources/16301/16301.doc

https://www.declic.ro/intrebari-si-raspunsuri-rapide-despre-declic/
https://eeagrants.org/archive/2009-2014/projects/RO09-0290
https://www.mozaiqlgbt.ro/despre/

Aspectele morale și de etică în ceea ce privește alegerea între pacienţi

Un articol de Ioana Manaila

Conform studiilor, problemele de etică care apar în cadrul clinic tind să ridice cel mai frecvent întrebări de etică personală, dar și din punct de vedere moral. „Ce ar trebui făcut?” Această întrebare ridică foarte mari probleme atunci când trebuie luată o decizie foarte importantă, în cazul de faţă, de a alege între pacienţi.

Conform majorităţii codurilor morale și în special a principalelor religii ale lumii, ideea de a lua o viaţă, cel puţin în majoritatea circumstanţelor, este greșită. Dar, în general este acceptată și credinţa conform căreia a salva o viaţă este bine.

Există multe situaţii în medicină și asistenţă medicală în care medicul sau asistentul medical trebuie să ia decizii și oricare ar fi decizia aleasă, ea tot va avea consecinţe negative. Așa cum există legi naturale care guvernează universul fizic, ca legea gravitaţiei, așa există și legi morale care determină ce este moral corect în orice situaţie dată și care vor fi absolute.

Etica reprezintă înţelegerea naturii conflictelor care decurg din imperativele morale și modul în care acestea pot fi rezolvate cel mai bine. Însă, aceasta nu decide ce este corect sau greșit din punct de vedere moral, ci ia în consideraţie cum ar trebui acţionam cel mai bine în privinţa îndatoririlor și obligaţiilor noastre ca agenţi morali.

Probleme de etică în domeniul asistenţei medicale

Problemele ce ţin de etică implică respectarea oamenilor, tratarea oamenilor cu demnitate, tratarea corectă a oamenilor și susţinerea alegerii pacientului. Atunci când se discută de probleme de etică în domeniul sănătăţii, mai exact bioetică, tindem să ne gândim la probleme ce ţin de calitatea vieţii, definirea vieţii, ce este o persoană, prelungirea vieţii, dar și la drepturile omului.

 Etica Medicală

 Medicii au obligaţii care ţin de îngrijirea pacienţilor și obligaţii specifice faţă de societate. În general, se consideră că medicii trebuie să acţioneze întotdeauna în interesul pacienţilor lor, însă uneori există un conflict între obligaţiile faţă de un pacient și cele percepute a fi datorate comunităţii sau altor pacienţi. Principiul central al eticii medicale moderne este respectul pentru autonomia pacientului și principiul fundamental al consimţământului informat.

 Atunci când apare o problemă de etică, trebuie să judecăm ce e bine sau rău, să alegem între opţiuni, să decidem dacă trebuie să facem ceva sau să nu facem nimic, dacă ar trebui sau nu ar trebui să acţionăm. Acestea apar când există o dilemă și trebuie să se facă o alegere dificilă. Aceste alegeri sunt influenţate mereu de aspecte etice, morale, de drepturile pacienţilor, de Codul Etic al Medicilor și nu numai.

Material realizat de echipa redacţională PoliticALL cu ocazia celebrării Zilei Internaţionale a Umanismului, în parteneriat cu proiectul Umanism în România.

Bibliografie

Benjamin Freedman, C. W. (1999). Duty and Healing: Foundations of a Jewish Bioethic. Routledge.

Etica și etica medicală. (n.d.). Boli Ocupaţionale, USMF .

Europe, C. o. (2015). Ghid pentru procesul decizional privind tratamentul medical în situaţiile de la fnalul vieţii. Council of Europe , 30.

McCarthy, J. (2003, december 8). Principlism or narrative ethics: must we choose between. Medical Humanities .

Popovici, S. (2017). Etica în asistenţa medicală. OAMMR-IAȘI .

Schneider, C. E. (1998). The Practice of Autonomy: Patients, Doctors, and Medical Decisions. University Press.

A fi Bun și fără Dumnezeu

Un articol de Dora Timar

Probabil că ai auzit de nenumărate ori “Pentru a fi o persoană bună, trebuie să crezi în Dumnezeu”, și probabil ai auzit și mai frecvent întrebarea “Dacă nu crezi în Dumnezeu, atunci în ce crezi?”. Aceste prejudecăţi continuă să fie pregnante în societatea noastră în pofida faptului că teoreticieni, filosofi și oameni de știinţă au continuat să dezvolte posibilităţi de deschidere și inovare a societăţii nu doar pe plan material, odată cu dezvoltarea noilor tehnologii însăși mentalitatea umană fiind supusă unor schimbări radicale. În ziua de astăzi există, fără îndoială, oameni care sunt “buni chiar și fără Dumnezeu”, în alte cuvinte, oameni care duc o viaţă orientată moral și etic fără aspiraţia de a îmbrăţișa un cult religios pentru a face asta. 

Această mișcare internaţională de “a fi bun fără Dumnezeu” s-a dezvoltat într-o atitudine filosofică coerentă și pozitivă sub numele de umanism. Umanismul are la baza sa filosofia de a pune în centru omul cu abilităţile sale raţionale și empatice. Valorile principale ale umanismului includ libertatea individuală, raţiunea, progresul știinţific, empatia și activismul social, valori pe care le vom dezvolta mai departe în acest articol.

Cum a început mișcarea umanistă?

A îmbrăţișa umanismul înseamnă a îmbrăţișa ideea că cea mai înaltă chemare a oamenilor este cea de a avea grijă de ceilalţi.” – Sean Faircloth.

În anul 1952, primul Congres Mondial al Umanismului a fost ţinut în Amsterdam. Sute de activiști din toată lumea s-au adunat în capitala Olandei având două obiective: primul, de a stabili o organizaţie internaţională care să reunească activiști și organizaţii umaniste din toată lumea; iar cel de-al doilea a fost de a stabili valorile și obiective umanismului. Această organizaţie operează astăzi sub numele de Humanists International, iar la timpul primei reuniuni a umaniștilor a purtat pentru prima dată numele de International Humanist and Ethical Union (Uniunea Internaţională Etică și Umanistă). Textul care conţinea valorile și obiectivele umanismului a primit numele “Declaraţia de la Amsterdam”, un document creat în timpul Războiului Rece, perioadă în care revoluţia tehnologică urma să schimbe radical viaţa umană. 

Ce conţinea Declaraţia de la Amsterdam?

Declaraţia de la Amsterdam a fost stabilită în 1952 și a fost o singură dată modificată în 2002, când reprezentanţi ai umaniștilor din întreaga lume s-au reunit pentru a actualiza obiectivele și valorile organizaţiei. Umanismul este rezultatul unei tradiţii lungi de gândire liberă care a inspirat marii gânditori și artiști ai lumii, oferind susţinere chiar pentru știinţă. Fundamentele după care umaniștii se ghidează în viaţa lor cotidiană și profesională sunt: 1. Umanismul este etic.; 2. Umanismul este raţional.; 3. Umanismul susţine democraţia și drepturile omului.; 4. Umanismul insistă ca libertatea personală să fie însoţită de responsabilitatea socială.; 5. Umanismul vine ca alternativă pentru religiile dogmatice.; 6. Umanismul susţine valorile artistice ale creativităţii și imaginaţiei, și totodată recunoaște puterea transformatoare a artei.; 7. Umanismul este un stil de viaţă care își dorește împlinirea la cel mai înalt nivel a omului prin cultivarea unei vieţi etice și creative, oferind etica și raţiunea ca instrumente pentru a aborda provocările timpurilor noastre. 

A fi bun și fără Dumnezeu – despre valorile umanismului

 Sursa foto: Humanists International – Good without a God

Individul în natura sa – demn și autentic

Umanismul, la baza sa, este preocupat de indivizi ca fiinţe de sine stătătoare, îmbrăţișând diversitatea în ceea ce privește interesele, preferinţele și opiniile personale. Acest mod de manifestare se îndepărtează de sistemele de credinţă tradiţionale care tind să pună comunitatea deasupra persoanei. În unele comunităţi demnitatea și drepturile persoanelor se oferă condiţionat, în baza apartenenţei la comunitate, rezultând uneori în pierderea totală a demnităţii, drepturilor și în unele cazuri extreme, a vieţii. Umanismul, pe de altă parte, asigură demnitatea și drepturile egale ale tuturor persoanelor în mod individual, indiferent de comunitatea de care persoana aparţine. Să ne gândim, spre exemplu, la fundamentalismul religios care separă credincioșii de necredincioși, punând eticheta celor din urmă de “apostaţi”, oameni pe care îi pot exclude din comunitate sau chiar persecuta dacă valorile acestora se abat de la direcţia generală a comunităţii. Sau, să luăm în considerare naţionalismul care separă în mod antitetic pe “noi” de “ei”, oferind drepturi depline și demnitate unui grup de indivizi doar din simplul fapt că, în mod aleatoriu, s-au născut sub aceleași graniţe ale unei ţări. 

Umanismul, în mod contrar, își propune să fie universal, condamnând orice fel de discriminare bazată pe identitatea de grup, și suţinând că o persoană merită în mod egal aceeași recunoaștere a valorii sale individuale, chiar dacă există diferenţe biologice, culturale sau politice. 

Recunoașterea autonomiei și demnităţii persoanelor are o implicaţie atât politică cât și etică. Conform umaniștilor, indivizii sunt liberi să acţioneze în conformitate cu dorinţele lor, atât timp cât nu încalcă libertăţile celorlalţi, spre deosebire de filosofiile tradiţionale care consideră indivizii “heteronomi” (a depinde de o autoritate morală externă), deci se așteaptă ca toţi indivizii, în pofida diferenţelor individuale și a variaţiilor personalităţii umane, să se conformeze la ceea ce tradiţia prescrie a fi “corect” sau “normal”. Să ne gândim spre exemplu la homosexualitate. Multe religii condamnă homosexualitatea ca fiind un păcat, iar bazându-se pe acest concept discriminează persoanele aparţinând comunităţii LGBTQ+ și pe susţinătorii acestora. Contrar conceptelor tradiţionale, umanismul recunoaște și susţine dreptul tuturor persoanelor de a se iubi consimţit și liber, conform citatului faimos a lui John Stuart Mill, umul dintre cei mai proeminenţi filosofi umaniști “asupra sinelui, asupra corpului și al minţii sale, individul este suveran”.

Principiul autonomiei individuale este extins mult mai departe de orientarea sexuală și oferă o cale rezonabilă și clară, de a promova o societate consolidată din mulţi indivizi, fiecare diferit de celălalt, cu identităţi divergente și de multe ori antitetice, opinii și interese diferite.

Principiul raţiunii

Pentru umanism, principiul comportamentului moral este raţiunea, definit ca școala de gândire care deosebește fiinţele umane de toate celelalte fiinţe, oferind posibilitatea umanităţii de a progresa până în punctul în care ne aflăm astăzi. Vă puteţi gândi la raţiune ca la un instrument puternic, care atunci când este folosit corect, oferă oamenilor multe posibilităţi: de a procesa și a împărtăși idei abstracte, complexe și universale, de a identifica probleme și a descoperi strategii eficiente pentru a le rezolva, de a minimiza efortul și a maximiza rezultatul, de a distinge dintre adevărat și fals într-o manieră obiectivă bazată pe dovezi știinţifice, de a construi, oferi mai departe și a conserva toate cunoștinţele acumulate de la generaţie la generaţie, iar lista poate continua.

Spre deosebire de umanism, multe filosofii tradiţionale apelează la surse îndoielnice de cunoaștere, cum ar fi:

  • autoritatea – un lucru este adevărat pentru că este susţinut de o anumită persoană sau instituţie;
  • tradiţia – un lucru este adevărat pentru că a fost susţinut o perioadă lungă de timp;
  • instinctul – un lucru este adevărat pentru că instinctiv simt că este așa;
  • misticismul – un lucru există pentru că într-un moment de exaltare supra raţional am perceput existenţa acestuia;
  • frica – un lucru este adevărat pentru că îmi este frică să contemplez la consecinţele care ar putea precede din faptul că acest lucru este fals;

Pentru umanism, baza cunoașterii și a raţiunii umane obiective se află în știinţă. “Știinţa” trebuie înţeleasă ca un set de discipline care prin metode obiective și universale analizează lumea externă pentru a înţelege mecanismele de funcţionare a acesteia și totodată, prin utilizarea tehnologiei, de a veni cu soluţii noi pentru a ne adapta mai bine la mediu.

Galileo Galilei a fost prima persoană care, în secolul al XVII-lea, a dezvoltat metoda știinţifică printr-o serie de proceduri: (1) observarea fenomenului natural, (2) formularea unei ipoteze privind fenomenul observat, (3) verificarea acelei ipoteze prin experimente obiective și replicabile, și în cele din urmă (4) elaborarea unei teorii coerente, valid universale pentru fenomenul studiat. Din acel moment și până astăzi, metoda știinţifică conceptualizată de către Galilei a continuat a persevera, oamenii dezvoltând noi modalităţi de a o îmbunătăţi. Știinţa a schimbat radical viaţa umană și a adus un progress colectiv fără precedent, motiv pentru care umaniștii susţin și apreciază atât de mult metodele știinţifice. Potenţialul știinţei este enorm, de aceea trebuie supervizat și temperat de valorile umaniste, pentru a asigura utilizarea acesteia în favoarea umanităţii, după cum este notat și în Declaraţia de la Amsterdam, “știinţa ne oferă mijloacele dar valorile umane trebuie să propună finalul”.

Sursa foto: Humanists International – Good without a God

Democraţie, libertate, secularism

Oamenii sunt liberi să gândească, cerceteze, experimenteze, exprime, să contrazică și să facă greșeli, de asemenea ei fiind liberi să cunoască și să critice ideile altor persoane, să împărtășească și să își provoace propriile idei, și chiar să își schimbe perspectivele atunci când li se oferă dovezi. Cu toate acestea, este imposibil a cunoaște totul, de aceea oamenii pot să admită faptul că nu au suficiente cunoștinţe cu privire la necunoscut sau la probleme de nerezolvat, în spiritul citatului lui Socrates “Știu că nu știu”. Umanismul totuși nu are o dogmă specifică și nu impune credinţele sale către cei care aderă la organizaţie, fiind mai degrabă o alternativă pentru dogmatismul religios, după cum este prezentat și în Declaraţia de la Amsterdam. Motivul pentru care nu există o dogmă este că întreaga istorie umană a arătat că libertatea fluxului de idei este singura modalitate de a obţine progresul, pe când cele mai întunecate secole au fost definite în mod precis de obscurantism și cenzură a libertăţii de gândire, a cercetării și a exprimării. 

Toate aceste diferenţe unice și individuale, personalităţi de multe ori antitetice și oameni cu idei și concepte divergente sunt reunite sub forma democraţiei. În practică, conceptul de “libertatea mea se termină acolo unde începe a altuia”, este o viziune anarhistă cel puţin optimistă, care se sprijină pe ideea că oamenii sunt capabili de auto-control și nu au nevoie de un stat, reguli și sancţiuni. Opus optimismului anarhist, se află pesimismul regimurilor totalitare. Prin prisma acestui pesimism, oamenii în mod natural par incapabili să acţioneze pe cont propriu și au nevoie constantă de un ghid (un rege, un lider, un partid) care să le ofere clar și concis ce este bun pentru indivizi și să impună această bunătate tuturor oamenilor.

Echilibrul stă în natura umană adevărată, umanismul nefiind optimist sau pesimist, ci mai degrabă realist. Susţinerea regimului democratic în care puterea este oferită provizoriu tuturor cetăţenilor, reprezentaţi la rândul lor de multe instituţii independente, păstrează haosul care ar deriva din lipsa de reguli și nedreptăţile sub control. Democraţia este un dublu proces de a ţine sub control dezorganizarea și a evita tirania regimurilor totalitare. Este un proces colectiv, continuu și imperfect, mereu susceptibil la eșec, dar totodată cel mai bun sistem pe care noi, ca societate, îl avem.

Sursa foto: animationguild.org, Chaichan Ingkawaranon

Importanţa secularismului în societate este vitală pentru a evita ameninţările împotriva principiilor democratice. Cu toate acestea, secularismul este de multe ori judecat și neînţeles, fiind asociat cu manifestări anti-religioase, când în realitate, secularismul nu intervine niciodată asupra conţinutului religios și nici nu are ca scop cenzurarea sau eliminarea acestuia, ci oferă doar limitele în care instituţiile religioase au permisiunea de a opera cu instituţiile democratice ale statului. Lipsa acestor limite poate duce la pericole precum ameninţarea teocratică sau chiar dispariţia libertăţii religioase, în mod paradoxal, atunci când o singură religie preia prea multă putere există posibilitatea ca celelalte religii să fie cenzurate.

Empatie, activism social și umanism

Umaniștii nu cred într-o zeitate, și nici nu sunt adepţii unei cărţi sfinte. Nucleul valorilor umaniste stă în simplul fapt că o persoană poate duce o viaţă morală, etică, empatică și satisfăcătoare fără a urma o tradiţie religioasă. Umaniștii consideră că toţi oamenii au o singură viaţă, neexistând nimic după moarte, de aceea este vital ca aceștia să își focalizeze atenţia pe a fi fericiţi, a trata oamenii cu respect și bunătate și a trăi viaţa într-un mod frumos, având totodată datoria umană moștenită din generaţie în generaţie de a respecta și a susţine ceilalţi oameni. Deși nu au un loc în care să se întâlnească cu regularitate, ei oferă lecţii, formează grupuri de discuţie și au ceremonii (precum nunţile non-religioase și înmormântările). Grupurile sunt reunite de dorinţa de a se implica activ în schimbarea în bine a lumii, de susţinerea individualităţii și diferenţelor personale, de susţinerea drepturilor celor discriminaţi și de promovare a libertăţii de gândire și exprimare. 

Deși secole întregi oamenii s-au ghidat după conduita morală oferită de diverse instituţii religioase sau de stat, acum societatea modernă și democratică oferă persoanelor posibilitatea de a avea propriul sistem unic de credinţe, valori și idei pe care aceștia să le urmeze, motiv pentru care umanismul promovează această manifestare unică a individului. Oamenii pot fi ghidaţi de simţul etic și raţional, de empatie faţă de celelalte persoane care pe cât sunt de asemănătoare, pe atât sunt de diferite, în final alegând fără nicio constrângere dogmatică a fi buni, morali și etici în viaţa lor de zi cu zi. 

O lume umanistă este un loc mai bun pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care nu sunt umaniști”.

Material realizat de echipa redacţională PoliticALL cu ocazia celebrării Zilei Internaţionale a Umanismului, în parteneriat cu proiectul Umanism în România.

Surse:

https://humanists.international/wp-content/uploads/2021/04/Good-without-a-God.pdf

https://www.bbc.co.uk/bitesize/topics/znk647h/articles/zmqpkmn