Articole

Evoluţia Tehnologiei, a Muncii și a Drepturilor Omului

Articol de Raul Gabriel Gavra, Premiul II în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

Dacă vorbim despre ce înseamnă cuvântul „evoluţie” pentru noi, cei de azi, în ciuda faptului că el este folosit în toate ariile de activitate, majoritatea cred că o să asociem acest termen cu imagini legate de sectorul tehnologic. Este drept că s-au făcut progrese mai mult decât remarcabile în medicină, că tot este atât de populară în zilele acestea, sau în agricultură, dar această dezvoltare spectaculoasă a lor, niște domenii care satisfac cele mai de bază nevoi ale noastre, nu era posibilă fără tehnologie, care stă la baza a aproape tot ceea ce omul a realizat mai important. Gândindu-ne doar la faptul că, în jurul nostru, vedem cât de repede ne schimbă, ne ușurează viaţa internetul, un telefon sau un aparat electrocasnic, ne dăm seama de ce evoluţia și acest sector sunt atât de apreciate, fiind aproape sinonime.

Însă tehnologia nu ne facilitează doar treburile casnice și alegerea unor moduri de a ne petrece timpul liber, ci și cele 8 ore de muncă de zi cu zi. Cea mai solicitantă parte. Putem să evidenţiem binefacerile evoluţiei tehnologiei foarte ușor, prin compararea condiţiilor de muncă de astăzi cu cele din secolul trecut sau chiar mai departe în istorie. De la a lucra pământul cu unelte rudimentare (extrem de dificil), de a ne pune speranţa într-o manifestare favorabilă a condiţiilor de mediu, am ajuns la a găsi soluţii pentru aproape toate problemele (unele aparent imposibil de rezolvat) și a minimiza cât mai mult efortul depus. Am ajuns la munca în hală, un mediu controlat, și la înfiinţarea unor noi meserii, unele care pun mult mai mult accentul pe creativitate. Pe de altă parte, am ajuns la dobândirea unor drepturi. Este adevărat că, de exemplu, la început, industrializarea nu a făcut o diferenţă prea însemnată în vieţile copiilor, dar, în cele din urmă, efectul ei s-a văzut: „Revoluţia Industrială a modificat fundamental natura copilăriei. O copilărie definită în termeni de muncă – caracteristică economiilor agricole de pretutindeni – mutată într-o copilărie definită în termeni de școlarizare.” (1) Azi, cred că mulţi tineri nu conștientizează faptul că viaţa pe care o au (mai lipsită de greutăţi) este un rezultat destul de recent al evoluţiei, munca copiilor fiind o realitate de lungă durată în istorie. Pentru a ne da seama de schimbarea produsă, putem să amintim doar prima încercare de reglementare a muncii copiilor din Regatul Unit: „1819 Legea Fabricii. Aplicată numai fabricilor de bumbac. Este interzisă angajarea copiilor sub 9 ani. Fixarea unui program de lucru de maximum 72 de ore pe săptămână pentru copiii cu vârsta între 9-16 ani, cu 1 ½ ore pentru pauze de masă.” (2) În prezent, pentru un adult, programul de lucru este de 40 de ore pe săptămână, deci putem să realizăm extrem de rapid condiţiile foarte extenuante de muncă din trecut (nu numai pentru copii, dar mai ales pentru ei). Forma actuală de organizare a apărut relativ târziu. În Franţa, prin Acordurile de la Matignon, spre exemplu, în 1936, Frontul Popular a reușit să impună următoarele: introducerea săptămânii de lucru de 40 de ore, a două săptămâni de concediu plătit, recunoașterea sindicatelor de către patronate și principiul negocierii colective. (3)

Toate aceste cuceriri din sfera drepturilor umane nu ar fi fost posibile fără câteva descoperiri extraordinare. Odată cu darea în folosinţă a acestora, producţia a crescut, iar necesarul de forţă de muncă a scăzut. Astfel, în epoca contemporană, nu ne mai mirăm la auzirea știrilor că, în unele state, se discută temeinic despre scurtarea săptămânii de lucru cu o zi. (4) Viaţa mai tihnită o datorăm automatizării (realizată cu roboţi, senzori și alte invenţii revoluţionare). Un efect al acesteia este faptul că slujbele viitorului vor pune și mai mult în lumină cea mai preţioasă resursă a omului: creativitatea. (5) Vor exista și probleme majore, însă și pentru acestea se vor putea găsi soluţii. În privinţa roboţilor, ca un răspuns la pierderile de locuri de muncă, un exemplu, Bill Gates propune impozitarea lor. (6) Indiferent de cât de riscant poate părea viitorul, cred că acesta va fi unul pozitiv, axat mai mult pe ceea ce ne face să fim umani.

  1. Hindman, Hugh (editor), The World of Child Labor: An Historical and Regional Survey, Routledge, Abingdon, 2015, p. 38
  2. Child, John, Hodge, Tim, Shuter, Paul, Taylor, David, Understanding History (volumul 2), Heinemann Educational Books Ltd, Portsmouth, 1992, p. 94
  3. Tiersky, Ronald, French Communism, 1920–1972, Columbia University Press, New York, 1974, p. 60
  4. „A Shorter Working Week”, New Economics Foundation, <https://neweconomics.org/campaigns/shorter-working-week> (accesat în 20.01.2021)
  5. Belsky, Scott, „How to prepare for a future in which creativity is a workforce survival skill”, Quartz, <https://qz.com/work/1929629/how-to-prepare-for-a-future-where-creativity-is-a-survival-skill/?fbclid=IwAR0OxPkwTQQ6cXWiupaFuXDbiu1GEjTjotzLiZRxOLoZBo7Xh66f9QCeX-w> (accesat în 20.01.2021)
  6. Weller, Chris, „Bill Gates says robots that take your job should pay taxes”, Business Insider, <https://www.businessinsider.com/bill-gates-robots-pay-taxes-2017-2> (accesat în 20.01.2021)

Evoluţia în Secolul 21

Articol de Rodica-Maria Ghiţă, premiul III în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

Cu toţii știm mai mult sau mai puţin despre teoria evoluţiei speciilor, care a fost propusă de către Charles Darwin în anul 1858, care afirmă faptul că viaţa de pe această planetă s-a dezvoltat și s-a schimbat pe parcursul a lungi perioade de timp și faptul că aceasta continuă să se schimbe prin procesul intitulat „selecţie naturală”.

Conform spuselor lui Adrian Nicolae în cartea sa „Revoluţia după Darwin” , „dacă un posibil călător de pe altă planetă ar fi vizitat Terra în urmă cu 150.000 ani, șansele ca el să îl ia în considerare pe Homo sapiens ca specie ce avea să domine cândva Pământul ar fi fost aproape nule„. „Suntem îndreptăţiţi să ne mândrim cu creierele noastre mari și cu invenţiile noaste, însă nu trebuie să uităm că lucrurile nu au stat îndodeauna la fel. (..) Focul nu noi l-am stăpânit primii, ci Homo erectus. Suliţele, topoarele, podoabele, arta, poate chiar și ambarcaţiunile nu sunt invenţii ale lui Homo sapiens ci moșteniri lăsate de alte specii umane.

Dacă am pune pe o foaie ce ne definește ca și specie umană și ce ne diferenţiază de alte vieţuitoare de pe Terra, răspunsul ar fi unul simplu: capacitatea de a comunica, mersul biped, inteligenţa, sentimentele și un creier dezvoltat. De aceea, în secolul XXI, omul a ajuns să evolueze și să muleze după bunul plac.

Descoperirea care a pus bazele a multor teorii știintifice de-a lungul timpului a fost atomul. Pâna în prezent s-au strâns o mulţime de informaţii despre atom, însă, conform grecilor antici, atomul este cea mai mică particulă care compune materia. Democrit, filosoful grec din secolul al V-lea î.e.n, a exemplificat atomul cu ajutorul unei pietre ca fiind acea parte care nu se mai poate diviza. În anul 1911, savantul Ernest Rutherford a publicat versiunea atomului ca fiind un nucleu cu sarcină pozitivă înconjurat de electroni, model după care ne bazăm și astăzi. Această descoperire este în ziua de astăzi o parte esenţială în demersurile știinţifice și în inovaţiile tehnologice. Fără descoperirea atomului, nu ne-am fi putut bucura de prea utilizatele telefoane mobile cât nici de alte invenţii știinţifice și tehnologice.

Piatra de temelie a vieţii pe această planetă o reprezintă ADN-ul. Acesta a fost observat în anul 1869 de către Frederichh Miescher. Cu ajutorul lui putem afla riscurile oamenilor de a dezvolta o anumită boală  sau pentru a diagnostica bolile cu caracter ereditar dinainte de naștere. Astfel, genetica este esenţială în domeniile medicale cât și în alte domenii precum arheologia.

Medicina a fost revoluţionată de descoperirea grupelor sanguine în anul 1901 de către medicul austriac Karl Landsteiner. Aceastea au permis dezvoltarea a multor practici medicale precum transfuziile care au devenit cele mai des practicate metode medicale salvatoare de vieţi.

Un exemplu remarcabil al evolutiei umane și a știinţei deopotrivă, îl reprezintă savanta poloneză Marie Curie. Cercetările, munca și descoperirile acesteia au contribuit la dezvoltarea medicinei și știinţei din prezent. Aceasta a descoperit radiumul și poloniumul, radiul fiind folosit în medicină împotriva rău famatului cancer.

În anul 1905, Albert Einstein marchează o adevarată revoluţie în domeniul știinţei prin lansarea mai multor lucrări cu privire la aspecte diverse legate de timp și spaţiu, materie și lumină. De aici a aparut bine cunoscuta ecuaţie din teoria relativităţii, E = mc². În 1916, Einstein publică “Teoria relativităţii generale” care diferă semnificativ de fizica clasică în ceea ce priveste geometria spaţiului, mișcarea corpurilor, propagarea luminii și trecerea timpului. 

Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut și ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră și ţi se va părea un minut. Aceasta e relativitatea.” – Albert Einstein

În 1917, Einstein publică lucrarea „Consideraţii cosmologice ale teoriei generale ale relativităţii” care a schimbat permanent percepţia asupra cosmoului. 

O descoperire facută „din greșeală” a fost aceea a penicilinei. Doctorul Alexander Flemming a descoperit la începutul secolului XX penicilina, însă a fost folosită pe scară largă de abia în anii 40. Aceasta a tratat numeroase boli grave precum infecţiile cu bacteria staphylococcus cât și sifilisul.

O sumedenie de descoperiri și de invenţii au fost până în prezent dezvăluite oamenilor și folosite în scopul evoluţiei și traiului. Cu siguranţă fără multe dintre acestea vieţuirea pe Terra ar fi fost cu mult îngreunată. Fără descoperirile și sacrificiile făcute de predecesorii noștrii, viaţa ar fi fost cu mult diferită. Un exemplu ar fi chiar pandemia din anul 2020, care a făcut probleme pe întreg globul. Fără ajutorul capacităţii noastre de a ne dezvolta și de a ne folosi inteligenţa, nu am fi fost capabili să căutăm și să găsim în final o scăpare din aceastăă conjunctură neplacută. 

Precum totul evoluează în jurul nostru, la fel evoluează omul, știinţa, tehnica și toate celelate ramuri de care nu ne-am putea lipsi în prezent, în secolul XXI.

Un mod neobișnuit, dar foarte precis de a demonstra teoria relativităţii

Articol de Ioana-Maria Filip, menţiune în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

E greu de zis unde se află limita termenului “știinţă”. Dacă știinţa are drept scop explicarea si punerea in practica a tuturor lucrurilor si fenomenelor ce ne înconjoară, cum ar trebui să determinăm ce descoperiri sunt “știinţifice” și ce descoperiri nu sunt? Ei bine, acest aspect este destul de subiectiv și fiecare are libertatea să îl trateze așa cum își dorește, iar asta o să fac și eu în cele ce urmează.

Din principiul al cincilea al mecanicii lui Newton desprindem printre primele ipoteze despre relativitate; majoritatea aspectelor despre această capătă sens, însă, abia pe vremea lui Einstein. Pe cât pare de abstract termenul de relativitate, pe atât este de ușor de înţeles, fapt pentru care îl voi explica printr-un exemplu.

Chiar dacă avem tehnologia necesară pentru a lansa obiecte în spaţiu, deja de ceva timp, nu este un lucru tocmai ușor de făcut. Pentru asta avem nevoie de o rachetă gigantică care să fie așezată pe o platformă de lansare fără să explodeze, trebuie să fie pornită fără să explodeze, iar apoi trebuie trimisă în spaţiu, fără să explodeze…

Asumând totuși că încărcătura din rachetă rămâne intactă, se întâmplă să ajungă și să se așeze în locuri greșite. Asta s-a întâmplat în august 2014 cu o rachetă Soyuz rusească ce căra doi sateliţi Galileo ai ESA(Agenţia Spaţială Europeană) ce aveau scopul de a completa constelaţia de sateliţi ce orbitează în jurul Pământului pentru a face GPS-ul să funcţioneze. Naveta a funcţionat aproape perfect până a ajuns în punctul de oprire, dar în ultima etapă s-a mișcat într-o direcţie greșită și a lansat cei doi sateliţi pe o orbită care îi face nefolositori pentru motivul pentru care au fost trimiși acolo. Aceștia ar fi trebuit să aibă o orbită circulară constantă în jurul Pământului la 23.222 km faţă de el. În loc, au fost așezaţi pe o orbită eliptică, de două ori pe zi se află la 2000 km prea sus, de două ori pe zi se află 10.000 km prea jos (faţă de Pământ).

Nemaiputând fi folosiţi pentru programul Galileo, oamenii de știinţă au zis totuși să facă ceva cu ei. Ce alt experiment se poate face cu rachetă ce orbitează eliptic în jurul unui obiect masiv și are un ceas atomic perfect funcţional la bord se poate face în afară de testarea dilatării timpului? Conform teoriei relativităţii generale a lui Albert Einstein, în apropierea obiectelor masive, timpul se mișcă mai lent. Sateliţii folosiţi de GPS trebuie să își ajusteze ceasurile lor atomice un pic înapoi, constant, datorită distanţei până la Pământ. De asemenea, conform teoriei restrânse a relativităţii asta înseamnă ca ceasurile lor ar trebui să funcţioneze mai rapid, dar efectul general este acela că ceasurile atomice super exacte sunt un pic mai rapide în spaţiu, undeva la ordinul microsecundelor.

Acești doi sateliţi au avut niște corectări ale orbitei folosind propulsoarele și combustibilul cu hidrazină cu care au fost echipaţi, iar acum orbitele lor se schimbă doar cu 8.500 km faţă de Pământ, de două ori pe zi, în loc de 12.000, dar tot este o diferenţă considerabilă raportându-ne la raza Pământului(6.371 km). Ce înseamnă asta de fapt e că ceasurile atomice din interiorul lor funcţionează câteodată mai rapid, câteodată mai încet, câteodată mai rapid, câteodată mai încet, odată ce se îndepărtează și se apropie de Terra. Folosind aceste diferenţe se pot demonstra formulele matematice ale lui Einstein. Desigur nu este prima dată când s-a făcut asta, s-a demonstrat și în 1976 cu un ceas atomic ce a fost trimis 10.000 km depărtare în spaţiu, dar acel experiment a durat doar câteva ore. Din acești sateliţi se pot extrage date timp de mai mult de un an și chiar de patru ori mai precis ca înainte, testându-se formulele și măsurătorile cu o acurateţe de 0,004%.

Astfel, relativitatea rămâne unul dintre cele mai interesante concepte ale fizicii moderne, având atât o aplicabilitate ușor de înţeles, cât și inspirând de la oameni de știinţă la poeţi și regizori.

Undele Gravitaţionale în Secolul 21

Articol de Alexandru Olenici, premiul II în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

Majoritatea oamenilor sunt familiarizaţi (sau cel puţin ar trebui să fie) cu povestea mărului căzut din pom, observat de faimosul om de știinţă englez Issac Newton, aflat într-o zi în livadă. Privind mărul, Newton s-a întrebat de ce fructul a căzut și nu s-a deplasat în sus sau în lateral odată desprins de pe creangă. Acesta s-a gândit că trebuie să existe o forţă invizibilă care să acţioneze asupra mărului, o forţă creată probabil de un alt corp cu masa imensă, cum ar fi Pământul. Indiferent dacă această întâmplare este sau nu reală, în anul 1687 Issac Newton a publicat o lucrare în trei volume intitulată “Philosophiae Naturalis Principia Mathematica”. În lucrarea respectivă, Newton a prezentat pentru prima dată legea atracţiei gravitaţionale. Această lege descrie gravitaţia că o forţă invizibilă care există între toate corpurile cu masă. Conform teoriei lui Newton, această forţă invizibilă este determinată de masa corpurilor care interacţionează, distanţa dintre ele și o constantă gravitaţională (G) (Ravilious, 2020).

(Drake & Greshko, 2017) În anul 1915 însă, legendarul fizician teoretician Albert Einstein a schimbat pentru totdeauna percepţia omenirii asupra gravitaţiei, cu publicarea teoriei relativităţii generale. Conform acestei teorii, Einstein a determinat că gravitaţia nu este o forţă invizibilă, ci mai degrabă distorsiunea “ţesăturii” spaţiu-timp cauzată de însăși masa materiei. În consecinţă, orice corp cu masă produce gravitaţie. De asemenea, cu cât masa corpului respectiv este mai mare, cu atât distorsiunea este mai pronunţată deci evidentă (ex. forţă de atracţie a Pământului). Un alt concept rezultat din teoria relativităţii generale a fost existenţa undelor gravitaţionale. Aceste unde pot fi emise, de exemplu, de două stele neutronice care se rotesc în jurul centrului comun de masă, fuzionând (ciocnindu-se) într-un final. Undele gravitaţionale sunt distorsiuni în spaţiu-timp care pornesc de la sursă, propagându-se prin univers cu viteze ameţioare sub forma “valurilor”. (Orange S.A.) Putem înţelege fenomenul printr-o analogie : aruncăm o piatră într-un lac cu suprafaţa perfect netedă, neperturbată de vânt sau alţi factori. Din punctul în care piatra va lovi apa, mici valuri se vor forma și îndepărta în cercuri concentrice pornind din zona de impact, o consecinţă a schimbului de energie între piatră și apă. Din păcate, neputând să demonstreze existenţa acestor unde gravitaţionale, Einstein a rămas neconvins de propria lui presupusă descoperire.

Problema cu detectarea undelor gravitaţionale este că, din momentul în care se formează și până ajung la noi, puterea de distorsiune a acestor unde scade imens, fiind aproape imposibile de detectat.

În anii 70 însă, doi astrofizicieni numiţi Russell Hulse și Joseph Taylor au demonstrat existenţa undelor gravitaţionale într-un mod indirect după ce au studiat timp de 7 ani o pereche de 2 stele neutronice. Datorită acestei realizări, cei doi au primit în anul 1993 Premiul Nobel pentru Fizică. 

Să dăm acum timpul puţin înainte până în secolul 21, mai exact anul 2015. În data de 14 septembrie 2015 au fost pentru prima dată în istorie detectate în mod direct undele gravitaţionale emise în urma ciocnirii a două găuri negre aflate la 1.3 miliarde de ani lumină depărtare. Această incredibilă realizare a fost posibilă datorită existenţei observatoarelor cunoscute sub acronimul LIGO (din engleză Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory) din SUA. A fost necesară crearea a două observatoare pereche situate la 3000km una de cealaltă pentru a putea diferenţia interferenţele venite din mediul exterior și undele gravitaţionale. Undele lovesc ambele observatoare aproximativ simultan, garantând exactitatea măsurătorilor. Pentru detectarea undelor, ambele observatoare dispun de un instrument numit interferometru. Ambele interferometre au 2 braţe lungi de câte 4km dispuse în formă de L, formate din tuburi vidate din oţel cu diametrul de 1.2m. Pentru a fi protejate de mediul înconjurător, tuburile se află în tuneluri de beton. Interferometrul funcţionează astfel (explicaţie simplificată). Începem cu generarea unui fascicul de lumină (cu un laser) care este apoi împărţită în două fascicule de către un dispozitiv optic numit divizor de fascicule. Fasciculele respective străbat cele 2 braţe lungi de 4km picând perpendicular pe câte o oglindă aflată la capătul braţelor. Cele 2 oglinzi reflectă cele 2 fascicule înapoi la divizor de unde sunt dirijate mai departe către un detector de fotoni, suprapunându-se. În lipsa undelor gravitaţionale, cele două fascicule se suprapun perfect, anulându-se reciproc. Când însă fasciculele nu se suprapun reciproc, iar înălţimile undelor lor se “ciocnesc”, are loc așa numita interferenţă-constructivă, licăriri de lumină lovind detectorul. Această nesuprapunere se datorează schimbării lungimii braţelor lovite de undele gravitaţionale. LIGO a detectat astfel în 2015 unde gravitaţionale care au generat distorsiuni de 1000 de ori mai mici decât mărimea nucleului unui atom (LIGO Caltech). 

Această descoperire a demonstrat, în opinia mea, atât geniul unic al lui Newton și Einstein cât și al intregii omenirii, schimbând astfel pentru totdeauna modul în care privim și înţelegem universul. 

Descoperirile din domeniul Medicinei Reproducerii și al Ovulaţiei

Articol de Claudia Giulia Boar, Premiul III în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

Pentru menstruaţie femeile se folosesc de ce numim în ziua de azi tampon, devenind astfel un obiect indispensabil încă din cele mai vechi timpuri, motivul principal fiind că nimeni nu își dorește să se murdărească cu sânge orice origine ar avea el. Excepţie făcând-o psihopaţi.

Am ales să scriu despre tampon pentru că subiectul acesta mi-a atras cel mai mult curiozitatea, fiind o descoperire ce a ajutat peste milioane de femei în legătură cu problemele menstruale. Subiectul este cu atât mai fascinant pentru mine, că nu prea am găsit prea multe informaţii mai amănunţite despre ce făceau femeile în acea perioadă a luni sau ce credeau oamenii din trecut despre menstruaţie și tampon, subiectele fiind din câte se pare nu prea abordate sau nefiind abordate deloc, în unele cărţi și articole pe care le-am citit.

Înainte de descopoperirea tamponului din zilele noastre femeile bogate se foloseau de ce puteau, iar cele sărace își murdăreau hainele cu sânge, pentru că nu aveau ce folosi pe post de abosorbant. Conform site-ului www.greelane.com cele mai des folosite absorbante pe care le foloseau femeile în trecut erau diferite de la regiune la regiune și de la o perioadă la alta: egipteni se foloseau pentru scurgerile vaginale de un material derivat din planta papirusului; greci potrivit scrierilor lui Hipocrate sau folosit de niște scame înfășurate în jurul unei mici bucăţi de lemn etc.

Tamponul pe care îl cunoaștem acum, a fost inventat și brevetat potrivit aceluiași site, de către Dr. Earle Haas (1929), în timpul unei călători în California, unde o prietenă de a lui i-a povestit despre cum a reușit să improvizeze o alternativă la tampoanele inconfortabile și ineficiente din acea vreme, prin introducerea unui burete în interiorul vaginului. În urma unor experimente a reieșit un alt tip de tampon, unul ce conţinea o bandă strâns legată de bumbac atașată la un șnur pentru ai permite mai ușor îndepărtarea.

De atunci au apărut noi modele și designeri de tampoane, unele mai eficiente ca altele care au ușurat modul de viaţă, femeile făcându-și mai puţine griji că își vor murdări repede hainele. Chiar dacă o mai fac din când în când, grija pentru asta consider că a mai scăzut de atunci.

Apariţia tamponului pe care îl cunoaștem acum ca Always, și-a făcut apariţia în viaţa femeilor din clasa muncitoare din România doar după vremea comunismului. În România pe vreamea comunismului lui Ceaușescu, femeile din clasă muncitoare se foloseau ca tampon de niște vată pe care o puneau în exterior și prin care se putea scurge cu ușurinţă sângele. Nici cârpele pe care le întocmeau altele ca de exemplu cele folosite de bunica mea nu erau mai eficiente, sângele filtrându-se cu ușurinţă și prin ţesătură materialului. Apariţia modelului american de absorbant a adus o schimbare în bine, înlocuind metodele mai puţin eficiente și murdare, fiind mai ușor de pus și îndepărtat.

Subiectul tamponului nu a reprezentat un subiect de interes în trecut, majoritatea lucrărilor din acele vremi fiind întocmite de bărbăţi, care considerau menstruaţia într-o mai mare sau mică măsură un „subiect tabu” sau de un interes scăzut sau neimportant. La asta a dus și lacunele din domeniul medicini din acele vremi, care considerau menstruaţia potrivit bibliei și coranului un lucru necurat, tinerele fiind privite cu dispreţ de către comunitate. Religiile oricare ar fi ele au instigat la ură și violenţă, impunându-le femeilor ce trebuie să facă când au menstruaţie și sancţionându-le pe cele care nu le respectau regulile. Cu toate că în Biblie este specificată menstruaţia, acolo nu scrie și prin ce dureri treceau femeile pe atunci, sau ce foloseau pe post de tampon.

Menstruaţia în prezent ca și în trecut în unele ţări, este considerată un subiect tabu. O parte mare din tineri neștiind ce este un tampon sau ce este menstruaţia. Astă ar trebui să fie un semnal de alarmă, ca să se ia niște măsuri pentru a transforma subiectul dintr-unul tabu într-unul care poate fi deschis cu ușurinţă și fără jenă. Sper ca în viitor lucrurile să se schimbe în bine și ca tamponul să fie privit așa cum este el cu adevărat, o descoperire ce a influenţat în bine viaţa femeilor din toată lumea, scăpându-le pe majoritatea de grija murdăriri hainelor și nu numai.


Pe Culmile Gândirii

Articol de Eduard-Pavel Micloș, Premiul I în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

Introducere
„Viaţa inteligentă de pe o planetă ajunge la maturitate atunci când izbutește pentru prima dată să priceapă cauza propriei sale existenţe.” (Richard Dawkins în „Gena egoistă”, ediţia aniversară din 2006).

Astăzi, omenirea trăiește viitorul. Progresele cele mai însemnate din lumea știinţei au facilitat fundamentarea celor mai solide comunităţi umane, dând naștere, în ultimii treizeci de ani, celei mai prospere epoci de la începuturile istoriei. Astăzi, mai mult decât în oricare altă eră, avem parte de liniște, de o speranţă de viaţă net superioară, o rată a mortalităţii mai mică și nenumărate beneficii tehnologice, medicale și socio-economice. Fără îndoială, toate acestea se datorează evoluţiei știinţifice copleșitoare din ultimul secol, întemeiată pe belșugul ideologic și cultural acumulat de către om încă de la descoperirea focului, cu circa 2 milioane de ani în urmă, și până la inventarea primului tranzistor în anul 1947. Totuși, cum s-a ajuns aici?

Conţinut
Esenţa cunoașterii știinţifice rezidă în Grecia Antică, care a lăst moștenire Europei moderne o desăvârșită zestre culturală. Acolo au loc primele descoperiri și invenţii care aveau să revoluţioneze gândirea: trasarea contururilor geometriei euclidiene (cca. 345-265 î.Hr.); revelaţiile matematice ale lui Pitagora prin fundamentarea unei filosofii a naturii și a cărui faimoasă teoremă (suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei) este întrebuinţată în continuare în zilele noastre în abordarea dilemelor din domeniul astronomiei (de pildă, în paralaxia heliocentrică, pentru determinarea distanţei până la stelele aflate în vecinătatea Pământului); dezvoltarea raţionamentelor logice de către Aristotel prin cele șase tratate de logică („Organon”) și, fără îndoială, lucrările filosofice încropite de gânditori desăvârșiţi precum Platon sau Epicur.
Omenirea traversează apoi perioade de cumpănă. Molimele și războaiele religioase îngreunează profund dezvoltarea, până undeva în ajunul Epocii Renascentiste, când Johannes Gutenberg inventează presa de tipar. Izbânda sa a făcut posibilă tipărirea și răspândirea operelor antice și a lucrărilor naţionale, deschizând posibilitatea comunicării în masă. Apoi, între 1519 și 1522, Fernando Magellan întreprinde o expediţie în jurul Pământului și izbutește să ateste forma sferică a planetei noastre. 

Însăși ideea centrală a renascentismului, renașterea omului și plasarea sa în centrul preocupărilor, constituie piatra de temelie a progreselor însemnate din acea epocă: bunăoară, trecerea de la viziunea geocentrică creionată de Ptolemeu în fizică (Pământul se află în centrul Universului) la viziunea heliocentrică promovată de către Copernic, în lucrarea sa, „De revolutionibus orbium coelestium” (1543). Renașterea societăţii și a culturii conferă libertate de exprimare artiștilor, oamenilor de știinţă și cărturarilor în general.

Iar povestea continuă. Cu aproximativ treizeci de ani înainte de debutul iluminismului, Isaac Newton publică „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica” (5 iulie 1687), lucrare în trei volume unde postulează una dintre cele mai marcante idei din istoria știinţei: gravitaţia, percepută ca forţă care acţionează universal asupra tuturor corpurilor, proporţională cu cantitatea de materie din fiecare. Mecanica newtoniană, bazată pe o filosofie profund experimentală, formează bazele mecanicii clasice prin cele trei principii fundamentale: principiul inerţiei, principiul forţei, principiul acţiunii și reacţiunii.

Revoluţia Industrială din 1764, iniţiată de inventarea motorului cu aburi de către James Watt, conferă omenirii primul avantaj tehnologic semnificativ, iar societatea se preschimbă la scurt timp într-un organ ce dispune de automatizări pe piaţa muncii. La mai puţin de 100 de ani după aceea, în anul 1844, Samuel Morse transmite primul semnal prin intermediul telegrafului electric (de la Washington D.C. la Baltimore), apelând la principiile de bază ale electromagnetismului și deschizând astfel poarta telecomunicaţiilor în masă.

În anul 1859, Charles Darwin publică „Originea speciilor”, atestând empiric evoluţionismul deja existent și conferind omenirii una dintre cele mai remarcabile constatări din ultimele secole în ceea ce privește istoricul genetic și comportamental al entităţilor organice. Și pentru a pătrunde în secolul XX la viteze maxime, Henry Ford izbutește, în anul 1896, să finalizeze construcţia primului automobil: Quadraciclul, bazat pe un motor alimentat cu gaz. 

Una dintre cele mai importante descoperiri ale secolului XX o constituie teoria relativităţii, emisă de către Albert Einstein în anul 1916 și pe care o întâlnim, de exemplu, la procesul de navigare GPS, urmată de inventarea tranzistorului în anul 1947 de către doi fizicieni din cadrul companiei Bell Labs, John Bardeen și Walter Brattain. Tranzistorul avea o rezistenţă mai bună în raport cu tuburile electronice, emitea mai puţină căldură și necesita mai puţină energie. Pe lângă descoperirile remarcabile care au condus la construirea calculatoarelor, spre sfârșitul anilor ’60 apare primul prototip al internetului de astăzi, creat de către ARPANET și finanţat de către Ministerul Apărării ale Statelor Unite ale Americii. De acum încolo, telecomunicaţiile înfloresc, iar oamenii pășesc încet, dar sigur, pe terenurile încă nedescoperite ale cyberspaţiului.

Concluzie

Acestea fiind spuse, odată intraţi în anul de graţie 2021, iată-ne puși în faţa unui viitor luminat și prosper, a cărui existenţă nu putea fi posibilă fără o multitudine de descoperiri care au revoluţionat istoria omenirii, creând paradigme de gândire, societăţi iluminate și, de ce nu, un trai mai bun pentru fiinţa umană.

Începutul și sfârșitul timpului

Articol de Bianca Bogea, premiul I în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

„De unde venim? Și încotro ne îndreptăm?” Poate știinţa să ne răspundă?

Dar totuși, cum a apărut viaţa? Ce diferenţă există dintre mine și un dulap, dacă suntem doar o colecţie de atomi? În 1953, Stanley Miller a reușit să obţină câţiva aminoacizi producând descărcări electrice într-un amestec de gaze ce era prezent în atmosfera primordială a Pământului. Pe de altă parte, în 1995 s-a găsit azot, esenţial pentru apariţia primelor forme de viaţă, într-un meteorit. Astfel au luat naștere două teorii: viaţa a apărut spontan în urmă cu patru miliarde de ani în așa numita„supă primordială” sau a fost adusă din spaţiul cosmic, teorie numită Panspermie. Deși este greu de crezut cum viaţa ar fi putut să apară la întâmplare, putem apela la principiul antropic care se bazează pe una dintre lucrările lui Paul Dirac care afirma: „Universul are proprietăţile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăţi, omul nu ar fi existat.” Cu alte cuvinte, în zadar ne întrebăm de ce, căci dacă ar fi fost altfel, noi nu ne-am fi aflat astăzi aici pentru a pune această întrebare.

În momentul în care ne mutăm privirea de la molecule ce stau la baza vieţii la corpurile cerești ce luminează în întunericul nopţii, întrebările devin și mai complexe. Pentru că în mod cert, Pământul este doar „un palid punct albastru” așa cum afirma Carl Sagan, orbitând în jurul unei stele de mărime medie deloc specială în comparaţie cu restul. Care sunt șansele ca viaţa să fie prezentă doar aici, printre alte două trilioane de galaxii ce se află în Universul observabil? Ar fi o adevărată risipă de spaţiu. Astfel, în 1961, astronomul Frank Drake a conceput o ecuaţie de natură probalistică ce calculează numărul de civilizaţii tehnice avansate asemenea nouă. Se ia în calcul numărul de stele care au sisteme planetare, planetele posibil adaptate vieţii, etc. În cartea „Cosmos”, autorul Carl Sagan estimează-conform ecuaţiei lui Drake-un număr N=107 de civilizaţii existente în Galaxie. Avem speranţe că vom descoperi o civilizaţie care-și pune aceleași întrebări. Oareaceștia știu deja răspunsurile? Cum ne vor răspunde când îi vom întreba: Cum a apărut Cosmosul?

Când vom săpa și mai adânc în originile noastre vom da peste un punct inimaginabil de mic, numit singularitate. Dar cum știm că a existat un început? Universul ar putea la fel de bine să fie infint în spaţiu și timp, să fi existat dintotdeauna. Paradoxul lui Olbers ne salvează printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie. Dacă Universul ar fi veșnic și static, atunci lumina stelelor s-ar aduna în timp astfel încât cerul ar fi luminos chiar și noaptea. Din câte putem vedea, acest lucru nu se întâmplă, ceea ce înseamnă că trebuie să existe un început. Astfel, Edwin Hubble a măsurat, pentru câteva obiecte cerești: distanţa până la ele și viteza lor faţă de noi. Prin metode spectroscopice, a aflat direcţia de mișcare a acelor corpuri, folosind efectul Doppler. Astfel, s-a observat că spectrele obiectelor cerești sunt deplasate spre roșu, ceea ce înseamnă că acestea se îndepărtează de noi. Este Pământul centrul Universului? Nicidecum, din orice punct din spaţiu ai privi, modelul este același. Se face adesea o analogie cu un balon ce are steluţe lipite pe suprafaţa lui. Atunci când umflăm balonul, spaţiul dintre steluţe se mărește. O altă descoperire constă în faptul că raportul dintre viteza lor și distanţa până la ele este o constantă și are valoarea de 20 km/s. Iar la fiecare milion de ani-lumină viteza de îndepărtare crește cu această valoare. Întrucât raportul acesta este o constantă, rezultă că momentul iniţial este același pentru toate corpurile cerești: 13,75 ± 0,17 miliarde de ani în urmă. La început, toată materia era concentrată într-o singularitate foarte densă. Numele de Big Bang a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle. Dovadă a acestei teorii stă șiradiaţia cosmică de fond, descoperită de Arno Penzias și Robert Wilson, în 1965. În incipit, Universul a fost foarte fierbinte și luminos. La aproximativ 380 milioane de ani după Big Bang s-au format atomii stabili care fiind neutri din punct de vedere electric nu au putut absorbi toată radiaţia termică existentă. Aceasta poartă numele de radiaţie cosmică de fond și este uniform răspândită în spaţiu.

În concluzie, în secolul 21 avem o imagine de ansamblu asupra Cosmosului. Am evoluat în capacitatea noastră de înţelegere a lumii și continuăm să o facem. Viitorul este incert, creionat de acţiunile noastre prezente. Viitorul se creează acumdistanţa până la ele este o constantă și are valoarea de 20 km/s. Iar la fiecare milion de ani-lumină viteza de îndepărtare crește cu această valoare. Întrucât raportul acesta este o constantă, rezultă că momentul iniţial este același pentru toate corpurile cerești: 13,75 ± 0,17 miliarde de ani în urmă. La început, toată materia era concentrată într-o singularitate foarte densă. Numele de Big Bang a fost dat de astronomul englez Fred Hoyle. Dovadă a acestei teorii stă șiradiaţia cosmică de fond, descoperită de Arno Penzias și Robert Wilson, în 1965. În incipit, Universul a fost foarte fierbinte și luminos. La aproximativ 380 milioane de ani după Big Bang s-au format atomii stabili care fiind neutri din punct de vedere electric nu au putut absorbi toată radiaţia termică existentă. Aceasta poartă numele de radiaţie cosmică de fond și este uniform răspândită în spaţiu.În concluzie, în secolul 21 avem o imagine de ansamblu asupra Cosmosului. Am evoluat în capacitatea noastră de înţelegere a lumii și continuăm să o facem. Viitorul este incert, creionat de acţiunile noastre prezente. Viitorul se creează acum.

Evoluţia Știinţei în Secolul XXI

Articol de Petronela Rotar, menţiune în cadrul concursului ”Evoluţia în Secolul 21”

Evoluţionsimul contemporan se bazează pe investigaţii empirice realizate de către marile personalităţi celebre, formate în marea lor parte în sfera știinţelor exacte, precum biologie, matematică, însă, o importantă contribuţie la cunoașterea acestei discipline a avut-o îndeosebi și filosofia, cu a sa ramură a filosofiei biologice. Printre caracterele de renume care au contribuit la dezvoltarea cunoașterii raţionale au fost: Jean-Baptiste Lamareck, Charles Darwin, Francisc Galton, Gregor Johann Mendel etc. Chiar dacă acest fenomen, al evoluţionismului, a condus la o amplă înţelegere a procesului cunoașterii, totuși, în jurul acestuia s-a inscat o serie de controverse apăsătoare, întreţinute până în zilele noastre.

Secolul al XX-lea a fost pe departe reprezentantul extremelor și al conflictelor. Pot să amintesc vag cele mai importante evenimente săvârșite în acest interval temporal: Primul Război Mondial, izbucnirea epidemiei de gripă spaniolă, criza economică din anii 1929-1933, cel de-al Doilea Război Mondial, instaurarea comunismului în centrul și S-E Europei, Criza Petrolului din 1973, și, finalmente, prăbușirea sistemului totalitar. Cu toate acestea, descoperirile știinţifice nu au întâmpinat regrese, ci, contrar realităţii, și-au continuat cursul obișnuit. S-au relevat, așadar, o
abundenţă de invenţii ce au condus la extinderea perspectivei știinţifice: Legea cuantelor, Teoria relativităţii restrânse (1905), iar mai apoi Teoria relativităţii generale (1915), Teoria Big Bang, realizarea primei hărţi genetice, etc.3 Procesele știinţifice din veacul al XX-lea, descoperiri ce au
avut ca finalitate extinderea și amplificarea tehnicilor raţionale, au condus la găsirea erorilor considerate în secolul anterior ca fiind noţiuni „adevărate” („indivizibilitatea atomului, teoria formării speciilor etc.”)

Secolul XXI este marcat de o evoluţie fără precedent al știinţelor ce ţin de tehnologia informaţiei. Această dezvoltare ascendentă a fost fundamentată în cadrul secolului anterior, însă, odată cu intrarea în mileniului al III-lea, această știinţă a înflorit. Factorii care au dus și conduc la explozia acestei cunoașterii sunt: intensificarea comunicării (reţeaua internet, apariţia
calculatoarelor în masă, înlocuirea cuprului cu fibra optică), creșterea capacităţii de calcul, inteligenţa artificială și tehnologia de reprezentare (transferul de la codul de bare la o realitate virtuală).

Deși s-au bus bazele încă din secolul trecut, prin implementarea „Proiectului genomului uman” sau Human genome project, tehnologia genetică reprezintă un alt domeniu de cercetare ce suscită interesul marilor specialiști. Programul amintit adineauri, lansat în 1986, avea scopul de
„secvenţiere a celor 3 miliarde de nucleotide conţinute de genomul uman”. Tehnologia genetică a avansat cu rapiditate căci, începând cu anul 2000 s-a fructificat prima formă a genomului uman, urmată, în 2003, de o alta.

Așadar, pot să afirm faptul că, graţie expansiunii fără precedent al acestei tehnologii, secretele vieţii umane sunt pe cale de a fi descoperite. Tehnologia materialelor reprezintă o altă știinţă ce are ca scop implementarea unor procese tehnologice create cu scopul de a spori condiţiile de viaţă a societăţii. Predecesorii acestei tehnologii, industrie ce și-a făcut subtil apariţia după anii ’80, au fost atât microelectronica cât și
microsistemele. În fine, știinţa materialelor este bazată pe o tehnologie High-Tech, un proces tehnic ce are ca și obiectiv implementarea unor produse configurate după bunul plac. Totuși, tehnologia materialelor se află într-o strânsă legătură de interdependeţă cu tehnologia informaţiei; așadar,
prima categorie este condiţionată de prezenţa celei de-a doua, în caz contrar, dezvoltarea știinţei materiale nu este posibilă.

Tot în cadrul secolului al XXI-lea s-au dezvoltat și continuă să o facă cu repeziciune atât tehnologia energetică cât și știinţa mediului.

Concluzionând, secolul al XXI-lea este caracterizat de un flux al proceselor tehnologice, al mișcării, precum și al schimbării. „Știinţa este în continuă mișcare spre propriul său progres. Totul se mișcă în ea, totul se schimbă, totul se îmbracă în haină nouă, totul înlocuiește totul.”